despre Jean Radu de Vacarescu si cum imi influenteaza ziua de nastere :)

Maine e o zi speciala pentru mine, o sa fac 32 de ani. Hmmm...
Este un moment in care iti vezi viata cu bune si cu rele. Adevarul este ca pana la 23 de ani adoram sa imi sarbatoresc ziua de nastere. Urmatoarele cateva, de dupa 23, le-am petrecut singur, departe de tara sau de prieteni.
Este, de obicei, un moment special: imi aduc aminte de un bun prieten si mentor- Jean. Asa ii spun eu, pronuntat mai acatarai "Jhean". Nu de la Jianu ci de la Ioan. Numele de familie este Radu iar cel de imprumut este Vacarescu. Jean este o persoana speciala, un om pentru care chiar merita sa traiesti in Romania, pe care o iubeste. L-am cunoscut acum 10 ani, cand mi-am luat in primire postul de profesor de istorie la Liceul National Pedagogic Sibiu. Tot un moment special, cand am terminat facultatea si vroiam "sa fug" din tara, sa ma angajez zidar in Italia, sa calatoresc cat mai mult, sa simt viata. Adevarat ca citisem cam mult Kazantzakis si Istrati, dar aveam nevoie de bani pentru o viza de iesire din tara. Bani pe care mama refuza sa ii dea, de frica ca nu o sa ma mai vada niciodata. Singura sansa era invatamantul.
Am fost la titularizare cu mama de mana, care ma pazea sa nu plec. Am luat a doua nota pe judet si am plecat la inspectorat sa imi iau postul. Daca tot eram obligat sa raman aici, pai macar sa imi indeplinesc visul de a ma muta la tara... asa ca tinteam un post in apropiere de Seica Mare, de unde era bunica. Deja ma vedeam profesor de tara, cu cal, caruta si 2-3 vaci, cu cuptor de paine si cu coasa dis de dimineata mai din jos de Veseud, la Poduri. Ce viata frumoasa!
Dar mama m-a trezit la realitate, cand domn ispector jeneral a spus numele meu in sedinta publica, m-a inghiontit din spate si mi-a repetat: PEDAGOGIC. Of! ce tragedie, sacadat am repetat cuvantul, ingrozit ca voi ramane sa ma pierd irevocabil, sa mor si sa ma viruseze orasul pe care il uram.
Ehhh... am ajuns la Pedagogic, plin de emotii si atat de singur. Atat de singur ca, in pauze, ma refugiam in Fumoar, un loc in care se afumau cei care nu puteau sa traiasca fara o tigara. Eu nu am fumat niciodata si nici nu voi fuma vreodata, dar, timp de 6 ani am respirat aerul inchis din cele doua incaperi in care se inghesuiau fumatorii. era singurul loc in care se discuta deschis si fara aere de profesor de liceu renumit.
Eh.. si aici ne-am imprietenit, legati poate de iubirea de sat, de refuzarea prezentului si de visul de a bate muntii.
nu credeam ca voi regreta plecarea de la Pedagogic, dar cateodata ii multumesc mamei pentru faptul ca m-a obligat sa intru acolo.

Despre biografia si creatiile lui Jean am postat cateva texte aici. O biografie adusa la zi gasiti aici. Informatii despre activitatea la Uniunea Scriitorilor gasiti aici.
In ultimii ani Jean s-a concentrat pe promovarea Sibiului, pe editarea de volume si reviste....
mai putin timp pentru excursii. Cand am ajuns la Pedagogic era singurul care se detasa de tot, in ireal si facea excursii memorabile.

Cu el si cu nea Mitica am trait momentele mitice ale anostei mele vieti de profesor de liceu renumit, cu el am reusit sa inteleg discursul elevat al lui Blaga despre satul si spiritul romanesc. Am simtit magia si m-am detasat, am plutit. Timpul a stat in loc, acolo, langa Prejba, pe Valea Sadului, aproape de varful Golcinului, printre oi, zmeura, iele si poiene magice. A ras atat de frumos de frica timpului care trece, ireversibil: "Stii nea Mitica, Cosmin asta e ciudat rau! el are tot 25 de ani. Cand am venit prima data aici, in 2000, spunea ca are 25. Acuma suntem in 2008 si el tot 25 spune ca are... "
E o zi destul de ciudata astazi. De cativa ani nu mai sunt singur de ziua mea. Am pe cineva special in viata mea care o sa imi dea, in acest an, cel mai frumos cadou pe care il poate avea cineva :)

Si Jean imi face o bucurie, citesc din volumul Muzeul figurilor de umbra, publicat in 2008 pe care l-am primit pe 9 nov 2008. Un poem este legat de timpul ce a trecut, dar prezent aici in noi. Atat de actual astazi pentru mine...

Amintiri,de Jean Radu Vacarescu

"stau singur in padurea de mesteceni
in pustietate sub coama domoala a golcinului

amintirile stau sa plezneasca in plamanii
injunghiati de aerul pur si violet ca ametistul

intr-o vreme urcam cu fiul meu embe
insetati spre varf dupa o noapte de pomina
si scoteam apa din piatra seaca

intr-alta vreme beam vin direct din sticla de borsec
la doi fagi si apoi alergam prin iarba de doi metrii
dupa o oaie cu doi miei sa-i facem frigare
pe magura cu nea mitica si cosmin

iar intr-o toamna pe cand ne vanduseram de tot
ielelor marilor paduri din preajma
cristina si delia si lavinia si claudia
ne-am trezit dimineata cu zapada la genunchi
si teracotele stateau sa plezneasca de focul bustenilor
de mesteacan si fag

si ne-am scaldat in zapada trupurile tinere
si-apoi sufletele dezgolite de carnea inviorata
valve violete peste vaile introienite
si ne-am apucat sa bem si cea din urma picatura
din rachiul tinut la pastrare pentru o ipotetica nunta

si altadata voluptatea indescriptibila a oboselii
dupa saisprezece ore de mers spre prejba si inapoi
cu cerul negru al mumei in stanga
si memorialele avioanelor cazute pe muntele straniu
aplecate de vreme in imensul covor de tufe de afin
ca si crucile de lemn din cimitirele ortodoxe de la tara
ca si stalpii indictori ai traseului montan parasit

....

....
sau poza cu aleea dinspre molizi
de partea de rasarit a piscului
singura care a iesit vreodata in acel loc
si pare ca e miezul noptii pe cand era unu la amiaza
cativa tineri zambind inghesuiti unul in altul de spaima
luminii si tacerii violete din jur

si alta vreme pe cand coboram cu fiul meu embe
pe cararea din padurea de mesteceni
de sub coama golcinului
unde stau si acuma singur si plang
mi-a spus ca o ia inainte
c-a baut destul apa scoasa din piatra seaca
si l-am zarit disparand printre fagi
pe catalige de picioare
si cu bata de alun in mana dreapta spre cabana
dar sa nu-mi fac griji
ca ma asteapta acolo sa bem dracului o bere
scoasa din pivnita sa ne racorim
inca o data in viata asta curgatoare
si tulbure ca valea hotarului
si dintr-o data plamanii mei lumineaza
ca niste faruri violete in umbrele mestecenilor
de sub golcin
alimentati de puritatea aerului
si voluptatea indescriptibila

a amintirilor care stau sa plezneasca

a serii insingurate care sta sa apuna.

Rio del Sadu 2007"

Eh zambesc si nu sunt singur, amintirile noastre sunt cu noi, iar prezentul este aproape la fel de apetisant...

Sa ne traiesti Jane!!! si noi pe langa tine :)

Valea Sadului cu Golcinul