frumoase sarbatori

Astazi am primit un cadou de la o persoana speciala,
am facut hunting cu un pistol de airsoft. Absolut nebunesc, cu distante de angajament de sub 1 m. Am scapat teafar si cu adrenalina la maxim. Multumesc Mos Craciun. Aseara am dat o fuga la cacova, la Liviu, am vazut ceva zapada. Peisajul frumos, asa cu luna plina si cu ger. Imi pregatesc replica pentru ceva alergatura maine prin padure.

Si eu si bocancii mei nemtesti suntem fericiti :)
In sfarsit alergam prin padure de molid, IHHAAA!
Venim 2010!

Sa aveti un An Nou Fericit!

Afganistan

When you're wounded and left on Afghanistan's plains,
And the women come out to cut up what remains,
Jest roll to your rifle and blow out your brains
   An' go to your Gawd like a soldier. (R. Kipling)

Situatia pierderilor in Afganistan a aliatilor

Year	US	UK	Other	Total
2001	12	0	0	12
2002	49	3	17	69
2003	48	0	9	57
2004	52	1	7	60
2005	99	1	31	131
2006	98	39	54	191
2007	117	42	73	232
2008	155	51	89	295
2009	309	106	90	505
Total	939	243	370	1552

fires on the plain nobi 1959

Cum sunt la carantina si e plictiseala la greu am inceput sa ma ocup mai mult de filmele si de cartile de calitate, la care ai nevoie de timp sa le ingurgitezi.

Filmul de astazi este regizat de Kon Ichikawa in 1959 si spune povestea tragica a Armatei Imperiale Japoneze in ultimele zile a bataliei de la Leyte in Filipine, 1945. Trupele sunt in disolutie, nu mai exista autoritate, provizii sau ordine de lupta. Fiecare incearca sa supravietuiasca pe cont propriu. Singura intrebare este cat de departe trebuie sa mergi pentru a supravietui?  Unii ajung la canibalism si crime.

Filmul urmareste povestea unui soldat bolnav, Tamura. Imaginea alb negru este de un dramatism iesit din comun, o buna lectie despre limitele umane. Cateodata moartea rapida poate sa fie o izbavire din singuratatea apasatoare, foamete, boala si nebunie duse la extrem. Personajul nostru si filmul sunt legate prin miscari elaborate, incete, din care regizorul extrage o arta a durerii si a disperarii pe care o simti tot mai acut, pe masura ce timpul se scurge. Ichikawa induce  stare de speranta continua, la limita.

it is time to remember > My Boy Jack

Primul razboi mondial a fost uitat repede chiar de catre cei care au luptat in el si este departe de noi, de cei din ziua de astazi. In Anglia am vazut cat de vie este amintirea acelor ani in The Poppy Day, cand toata lume isi agata flori de mac in piept si participa la parade. Si lumea chiar credea!

Atat de departe de de festivismul multora dintre manifestarile de acasa, unde se merge doar pentru a bifa  voturi..
Astazi am vazut un film atat de trist, povestea adevarata a lui Jack Kipling, voluntar pe frontul de vest. Un film care trebuie vazut ca sa ne aducem aminte, sa invatam si sa apreciem ceea ce avem.
Interesanta o fraza a doamnei Kipling,  in momentul in care moartea lui Jack a devenit o certitudine si domnul Kipling incearca sa ii demonstreze ca a murit ca un erou, rapid, fara dureri...
Nu imi spune mie ca a fost norocos!  Nu a fost norocos sau... brav ori fericit! Jack  avea doar 18 ani si o zi! A murit in ploaie, nu a putut vedea nimic, a fost singur! Nu poti sa  ma faci sa cred ca exista glorie in asta!

la izolare

cu nasul inflamat si dureri de gat... asa incat am aplicat planul carantina. In speta autoizolare, cu familia plecata la soacra...
Tone de mancare in frigider si barul plin de bautura.
Degeaba, beau ceai negru cu lamaie si cu miere si stau in pat... plictiseala la greu si o liniste sa o tai cu cutitul.

nu ne-am nascut in locul potrivit?

Super videoclip :)

johnny mafiotul de Ioan Radu Vacarescu

Pentru ca nu am mai fost la munte demult, de dinainte sa imbatranesc si sa fiu carunt, chiar daca mi-am promis si ne-am promis ca vom merge... m-am suparat si am recitit o poveste admirabila;

JOHNNY MAFIOTUL

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de IOAN RADU VĂCĂRESCU

„Domne, îl vezi pe ăsta?”

„Pe cine, nea Ştefane?”

„Pe ăsta, domne, măgarul ăsta”, insistă nea Ştefan, arătând cu degetul spre cel mai mic şi mai deschis la culoare măgar dintre cei cinci care îşi fac de lucru în faţa cabanei, printre tufele de afin şi molizi, „ăsta mic, domne, care mănâncă punga aia albastră de plastic.”

„Am înţeles, nea Ştefane, ăsta mic şi cafeniu”, întăresc eu ca să se vadă că am priceput.

„Domne, îl vezi?”, accentuează nea Ştefan, cu mâinile în şold şi cu capul lăsat într-o dungă, privindu-şi măgarul proprietate personală fix în ochi..

„Da, nea Ştefane, îl văd, ce-i cu el, domne, de-l bagi în seamă în felul ăsta, e vreun măgar mai deosebit?”

„Domne, ăsta-i mare mafiot, n-ai văzut aşa ceva!”

„Păi cum aşa, nea Ştefane, cum adică-i mafiot, măgarul ăsta pare simpatic”, zic eu, privind cu interes sporit spre măgăruşul cu pricina, cel mai nou personaj de la cabana de creastă binecunoscută mie de amar de ani, ca şi cabanierul, nea Ştefan.

„Domne, mafiot mai mare ca Johnny nu există, îţi spun eu, n-ai văzut aşa ceva”, se enervează mai departe cabanierul.

„Şi zici că-l cheamă Johnny, nea Ştefane, dar de unde până unde…”

„Da, Johnny, aşa i-am zis, pentru că-i mare mafiot domne, deşi nu părea chiar aşa atunci când l-am adus aici”, continuă nea Ştefan, pornit pe mărturisiri complete. „Părea un măgar obişnuit, acuma ştii şi dumneata, dom profesor, că-i lucrul dracului cu măgarii ăştia, trebuie să-i alegi cu mare grijă, altfel ţi-ai luat cea mai mare belea pe cap”.

„De unde l-ai adus, nea Ştefane?”, mai zic eu, cu un ton oarecum indignat de comportamentul, în general vorbind, al măgarilor, aşa puţini câţi au mai rămas ei pe la noi, şi al mafiotului Johnny în special.

„Păi, stai să vezi, că mi-a făcut figuri încă de pe drum, când l-am cumpărat”, se pune la vorbă nea Ştefan, aşezându-se pe banca de lemn din faţa cabanei, invitându-mă să iau loc şi strigând la Hanţi să aducă degrabă un vin roşu din pivniţă, o sticlă de Borsec şi patru pahare mari.

Hanţi nu-i altul decât ajutorul de cabanier, care se vede undeva în cabană, prin fereastra deschisă, făcându-şi de lucru pe-acolo cam de pomană.

„L-am cumpărat din Trainei, ştii că am mai luat măgari de acolo şi altădată, măgari buni, cât de cât”, îşi continuă povestea cabanierul, strigând iarăşi la Hanţi, să-i aducă şi pachetul de ţigări din bucătărie.

„Domne, m-am lăsat de fumat acuma o jumătate de an, şi mafiotul ăsta m-a făcut să mă apuc din nou, îţi vine să crezi aşa ceva? Domne, părea cel mai cuminte măgar, acolo în grajd la nea Ion, în Trainei, că mi-a şi zis omul, ia-l pe ăsta, domnu’ Ştefan, că-i înger. Înger pe dracu, ce să-ţi povestesc, dom profesor…” se opreşte brusc nea Ştefan, că tocmai apare Hanţi din cabană cu marfa cerută.

„Greu se mişcă, domne, poporul ăsta german. Hanţi se crede şef aici, şi eu parcă aş fi imigrant la el în Germania. Băi, Hanţi, vezi că eu sunt şef aici, auzi băi Hanţi… Ce să-i fac, dom profesor, se mişcă greu, dar sasul ăsta stă singur aici pe munte jumătate de an, cu măgarii, cu câinii şi cu găinile, când vin aici primăvara nu mai ştie deloc româneşte iar săseşte zice numai în propoziţii scurte, din subiect şi predicat…”

„Mersi, Hanţi”, îi zic sasului, amic vechi şi el, ajutor de cabanier fără de care nici nu s-ar mai putea închipui cabana din creierul munţilor, în timp ce acesta, zâmbind împăciuitor pe sub mustaţă, ne toarnă vin în pahare şi ne lasă pe noi să alegem dacă bem cu apă „singură” sau şpriţ.

„Băi Hanţi, du-te şi vezi de ceai, că o să vină turişti mulţi azi, c-au pocnit tăciunii în sobă încă de azi noapte, de pe creastă mai ales, şi după aia te duci jos la carlingă după marfă, aduci toată berea de-acolo”, îi trasează cabanierul sarcinile sasului, trăgându-mi cu ochiul şi sorbind din paharul cu vin.

„Pe Johnny îl iau, nea Ştefane?”, întreabă Hanţi, părând a fi chiar îngrijorat de răspunsul care l-ar putea primi de la patron.

„Ia-l, o să vezi tu pe dracu, dar n-am ce-ţi face, trebe să-l învăţăm odată şi-odată meseria, că despre asta-i vorba dom profesor, că măgarul ăsta ne scoate peri albi, de-mi vine să-l leg într-o noapte în pădure de-un brad, să-l pape ursul”, se întoarce spre mine nea Ştefan, îndemnându-mă cu gesturi limpezi să beau din vinul adus, fabricaţie proprie, după cum am mai degustat în câteva rânduri în cele două zile de când mă aflu la cabană.

„ Ziceai, nea Ştefane, că Johnny ţi-a făcut pocinogul încă de pe drum, atunci când l-ai adus…”, îl aduc eu pe cabanier la loc, la povestea cu măgăruşul.

„Da, dom profesor, aşa ceva n-ai mai văzut, l-am băgat în Aro, în spate, şi l-am legat cu funia de la grumaz de piciorul banchetei. Am hurducăit sărmana maşină pe drumul ăla rău până în Răşinari, prin gropile ca tranşeele. Când am intrat în Răşinari, după ce treceam pe asfalt de câte-un om de pe marginea drumului sau de la poartă, ăia îmi făceau semne disperate, îi vedeam în retrovizoare cum strigă şi fac semne spre maşină. Am oprit şi, ce să vezi, nu mai aveam uşă în spate la Aro. Mafiotul ăsta, nu l-am auzit domne, în hurducăraia aia de pe arătură şi-n zgomotul turaţiei, mi-a plesnit cu copitele uşa din spate şi-a aruncat-o undeva pe drum. Mai mult, domne, atunci când am oprit, ce crezi că făcea?” aproape că se sufocă nea Şerban, ridicat brusc în picioare, cu mâinile în şold şi întors pe jumătate spre mafiotul cu pricina, care n-are nici o treabă şi morfoleşte mai departe la punga albastră de plastic. Dar privind foarte atent, cineva ar fi putut zări parcă o umbră de maliţie măgărească în ochii umezi şi negri ai măgăruşului cel cafeniu.

„Respiră, nea Ştefane, ia un gât de vin şi respiră domne, ce dracu…” încerc eu să-l liniştesc pe cabanier, deşi îmi dau seama, din experienţă, că n-am nici o şansă.

„Domne, rodea funia cu care era legat, şi nu mai avea mult s-o dea gata, că au măgarii ăştia nişte fasole sub buzoaiele ălea de n-ai pomenit. Dacă nu-mi făceau semne fraierii ăia din Răşinari mafiotul ăsta s-ar fi dezlegat singur şi-ar fi sărit din maşină. Şi-ar fi fost destul s-o ia peste deal în Prislop, la şarpalăi, că nu ştiu cum l-aş mai fi recuperat, ţi-am povestit ce-am păţit cu ţiganii şi cu Ţuţu.”

Ţuţu e şeful haitei de câini de la cabană, un mioritic alb cu negru de toată frumuseţea şi, mai mult, unchiul dulăului meu de acasă, pe nume Clyde. Pe Ţuţu l-au furat ţiganii acum vreo două veri, copleşiţi săracii de splendoarea câinelui, în comparaţie cu javrele lor de-acasă. Erau ţiganii de la marginea satului din vale, urcaţi la munte la cules de afine. Însă nimeni de la cabană nu pricepe până-n ziua de azi cu ce anume l-au momit, pentru că Ţuţu se făcea foc şi pară la apariţia şirurilor de şarpalăi încărcaţi cu coşuri, să facă şi ei un ban cinstit în fiecare vară. Nea Ştefan l-a căutat peste tot câteva luni bune, până când un cunoscut din sat i-a şoptit că Ţuţu păzeşte bătătura unor ţigani din sat, chiar la marginea marginii. Când a ajuns acolo, cabanierul era să nu-l mai recunoască pe săracul dulău, atâta de slab şi de jerpelit era acesta. Fără să ţină cont de lătrăturile celorlalte jigodii sau de strigătele de jale şi de luptă ale clanului adunat ca la comandă în bătătură, între care se sumeţea ăl bătrân către cabanier cu strigăte de „Ce vreai mo?”, nea Ştefan s-a dus direct la Ţuţu, care scâncea de bucurie ca un pui de câteva săptămâni, l-a dezlegat din hărdăzăul soios cu care îl legaseră ţiganii de trunchiul unui prun schilod şi l-a urcat repede în Aro, după care s-a întors către şatră strigând la rându-i, ca să-l audă tot neamul oploşit la marginea satului, în case netencuite şi fără ogrăzi: „Mo, dacă vă mai prind pe la cabană la afine, vă-mpuşc pe toţi!”. După care scoase din buzunarul de la geacă, din interior, un pistol cu gaze cât toate zilele şi slobozi un foc în aer, după care ţiganii au dispărut într-o clipită care pe unde, iar jigodiile s-au ascuns pe sub coteţe sau au luat-o la fugă peste haturi.

„Şi zici că rodea funia, nea Ştefane…”

„Da, dom profesor, rodea domne, uite aşa cum roade punga aia de plastic, domne, ăsta roade orice, să vezi cum arată grajdul, numai şina cu cuie de la intrare, aia pentru tălpile ursului, a scăpat de mozoleală. Mănâncă, domne, cât toţi ăilalţi la un loc, dar tot mic rămâne, cred că de-al dracului”, se oftică în continuare nea Ştefan, dar nu uită să umple cele două pahare mari de sticlă groasă de pe masa de bârne la care stăm la soare în faţa cabanei.

„Şi cu uşa de la Aro ce s-a întâmplat?”, mai întreb eu după o gură zdravănă de vin roşu şi o alta de Borsec rece.

„M-am întors după ea pe drum, dar nu prea mult. Altă hurducăială, cu Johnny legat acolo în spatele maşinii şi răgând ca la nebuni, cu uşa lipsă, că după ce-am găsit-o, era atâta de îndoită de copitele dobitocului că n-am putut s-o aşez la loc. Aşa am venit până la oraş, dar nu l-am putut aduce atunci la cabană, că nu puteam ieşi în şoseaua naţională fără uşă la Aro. Şi poţi să-ţi imaginezi dom profesor c-a trebuit să-l ţin undeva în oraş pe mafiot până mi-am reparat maşina. Asta a însemnat trei zile de groază, că a trebuit să-l ţin acasă, în curte. Trei zile de scandal monstru cu nevastă-mea, cu vecinii, cu tot cartierul. A venit poliţia şi mi-a dat amendă, ba, dacă l-aş mai fi ţinut acolo încă o zi, două, venea Primăria să mă ardă. Nebunul zbiera într-una, ziua şi noaptea, başca faptul că a făcut praf gardul de beton lângă care l-am legat de corcoduşul ăla mare din curtea mea. Iar de mâncare i-am dat cantităţi industriale de varză şi dovleci şi alte legume de la piaţa de lângă mine, că au venit oltenii, doar mă cunosc toţi, şi l-au îmbuibat pe mafiot, numai să nu mai strige şi să bage groaza în zonă. Ca să nu-ţi mai spun cât a trebuit să curăţ curtea de balegă! Cât e de mic, lua-l-ar bau-baul de mafiot!”

„Da, domne”, zic eu ca să-l completez pe stăpânul măgăruşului, „e micuţ şi pare tare simpatic atunci când te uiţi la el, cu ochii ăia mari şi umezi ca de viţeluş”.

„E şmecher, dom profesor, face pe îngeraşul, nici nu poţi să crezi cât e de jnapan, se gudură pe lângă străini ca un căţeluş ca să primească haleală. Stai numai să vezi când apar turiştii mai încolo, cum se duce ţanc la ei şi cerşeşte…”, îmi explică nea Ştefan cum vine treaba cu micul mafiot din neamul măgăresc şi oprindu-se cu gura căscată la vederea lui Hanţi care-şi face apariţia din cabană cu harnaşamentele măgarilor după el.

„Acum plec la carlingă, nea Ştefane…”, apucă să spună Hanţi cu glas mieros.

„Acum pleci la carlingă, zici, băi Hanţi…”, îşi îndreaptă spatele cabanierul şi îşi pune mâinile în şold. „Păi eu credeam că te-ai şi întors, băi Hanţi, şi trecem pe bere, că vinul e pe terminate şi s-a făcut cald pe aici prin jur”.

Dar până să termine nea Ştefan ce are de spus, Hanţi încearcă să se facă nevăzut cu măgari şi cu câini cu tot, în jos pe cărare, câinii în faţă cu Ţuţu în frunte, măgarii unul după altul după sas, ascultători.

„Băi Hanţi”, strigă cabanierul după ajutorul său, „ţi-am zis să-l iei şi pe Johnny, ce faci?”

„Am crezut că vine singur după mine, nea Ştefane”, se întoarce Hanţi, îl leagă cu funia pe măgăruş şi-l trage după el la vale.

„Ai crezut pe dracu, eşti la fel de mafiot ca el, băi Hanţi”, se ridică în picioare cabanierul, ţintuindu-l pe sas cu degetul. „Dom profesor, ăsta cuplu, domne, Hanţi şi Johnny, un sas jnapan şi un american mafiot din Trainei. Nu ştiu ce-or face la iarnă când bate numai vântul pe-aici, va fi care pe care. Dar cred că tot Johnny va fi mai tare, îl bagă pe neamţ în draci. Las să fie aşa, să vadă Hanţi cum e când dai de unul mai căpos decât tine”.

„Nea Ştefane, ai văzut ce cuminte s-a dus mafiotul dumitale după Hanţi?”, întreb eu ca şi când n-am priceput nimic din ce-a povestit omul până atunci.

„Păi aşa face, la vale se duce fără probleme, dar să vezi când urcă la cabană, şi doar e băgat în trupă numai de formă, că încă nu l-am încărcat cu marfă. Marfa o cară elicopterele celelalte, ăsta mic n-are nici o treabă”.

„Cum adică elicoptere, nea Ştefan?”, mă mir ca ars la exprimarea comeseanului meu, care parcă se mai calmase cât de cât, deşi ştiam din experienţă că nu era decât o scurtă pauză de respiraţie.

„Elicoptere de creastă, dom profesor, ce crezi dumneata, că-i aşa de simplu?”, râde pe sub mustaţa-i stufoasă cabanierul. „Stai să vezi ce-am păţit de curând. Am aflat că vine în control tipa din minister care răspunde de cabanele de creastă, de fapt noi am chemat-o, cabanierii, ca să-l punem cu botul pe labe pe bandit. Ştii despre cine-i vorba, ţi-am povestit.”

Banditul este fostul şef al unităţii care avea cabanele şi care le-a vândut sau le-a dat în locaţie cabanierilor, celor care au dorit chestia asta. Bandit pentru că fără să facă nimic s-a umplut de bani din şmecherii cu sărmanii oameni. Au fost şi câteva procese între cabanieri şi zisul fost-actual şef, dar n-au realizat mare lucru pentru că banditul avea pe mai mulţi sus de tot, la Bucureşti, şi-n partidul de la putere, şi în alte partide parlamentare. Bandiţi şi ăia, bineînţeles, care şi-au tras şi ei cât au putut din afacerea asta cu cabanele de creastă.

„Şi ca să fie totul în regulă”, continuă nea Ştefan, suspect de calm fiind vorba de bandiţii care i-au mâncat zilele de când a cumpărat cabana şi-o plăteşte lunar de cinci ori cât ar face în mod cinstit, dar n-are ce face că trebuie să trăiască şi el din ceva, „m-am dus la protecţia muncii, că numai cu ăia nu aveam actele aduse la zi. Acolo a trebuit să declar întâi ce am pe-aici prin bătătură, oameni, scule şi animale, adică Hanţi, drujba, topoarele, porcul, găinile şi elicopterele. Adică, i-am zis tipului de la protecţia muncii că eu duc marfa aici sus cu patru elicoptere: Janeta, Fritz, Costică şi Pinky”.

„Hai, nea Ştefane, vorbeşti serios, domne!?”, râd eu din tot sufletul.

„Da, dom profesor, aşa i-am zis”, râde şi cabanierul cu toată gura, „şi ăla de la protecţie s-a uitat la mine cu mare admiraţie, cum că eu am patru elicopere de marfă şi m-a întrebat dacă aşa–i cheamă pe piloţii elicopterelor…L-am lăsat să se bucure un pic şi după aia i-am spus la tâmpit că-i vorba de patru măgari şi că trebuie să-mi indice bibliografia pentru ajutorul meu, zis Hanţi, pentru protecţia muncii cu măgarii la cabană”, râde în continuare nea Ştefan. „Omul, săracul, m-a crezut uşor într-o ureche, ceea ce s-ar putea să aibă dreptate”, se autocompătimeşte cabanierul printre hohoteli, „şi m-a lăsat repede în pace semnându-mi hârtiile pe sub groaza de ştampile”.

„Johnny încă nu-i elicopter de creastă”, revin eu la problema noastră de bază.

„Ăla ? Ăla mic e avion de vânătoare, bată-l să-l bată”, se zburleşte mai departe nea Ştefan. „Domne, dar stai să vezi când a venit tipa de la minister. Ne-am întâlnit toţi cabanierii la Bulevard s-o întâmpinăm, să stăm la o cafea şi să-i explicăm despre ce-i vorba cu bandiţii. Am stat, am tratat-o cu o cafea şi cu un wiskey, că numai de ăsta a vrut, şi i-am povestit despre ce-i vorba. Ne-am prins imediat că habar n-avea cu turismul, darămite cu turismul montan. Tipa era doctor veterinar de meserie şi era picată ca puiu-n budă acolo la minister, ce ştii prin câte locuri o fi pus şezutul la bătaie. După ce şi-a mâncat cafeaua şi băutura, ne-a spus că cel mai bine ar fi să ne viziteze unităţile. Auzi, dom profesor, „unităţile”! Şi-atunci am ieşit cu toţii în faţă la Bulevard, că de-acolo se vede cel mai bine, şi i-am arătat munţii: uite, cucoană, i-am spus, vezi munţii ăia de-acolo de departe, ei bine, ca să ne vizitezi „unităţile” trebe să mergem vreo cinzeci de kilometri cu maşina, sau şaptezeci, sau o sută, depinde unde vrei să ajungi, după aia cu Aro sau cu tractorul încă vreo douăzeci sau treizeci şi-apoi pe cărare, între două şi şase ore, depinde de „unitate”, prin pădure şi prin pietre, noroaie şi vâltori. Acolo-s „unităţile” noastre! Şi am privit-o toţi din cap până-n picioare cu subînţeles, că era la fustă scurtă şi pantofi cu tocuri. Dar nu-i bai, i-am mai spus, că dacă tot vă pricepeţi la animale, avem măgari pe-acolo pe sus, şi-s toţi cu probleme, şi fizice, şi psihice, că-i greu la izolare, poate că vă înduraţi de ei şi le faceţi consult! Nu s-a prins săraca, pentru că ne-a spus, în afară de faptul că nu mai e cazul să vizităm unităţile, că n-a profesat niciodată, că a făcut facultatea aia la „Spiru Haret”, după revoluţie, de pamplesir, că n-a băgat mâna în vacă niciodată şi nici n-o s-o bage vreodată. Uite-aşa, dom profesor, cu ministerul ăla al nostru”.

Ascultasem cu gura căscată.

„Ce să mai zic, nea Ştefane, aia da vizită de lucru”.

„Stai, că nu-i tot”, se însufleţeşte iarăşi cabanierul, „că am rămas înţeleşi cu doamna din minister să facem noi ăştia de la munte o delegaţie şi să mergem la Bucureşti că ne bagă ea la domnul ministru, că, zicea, e om de treabă şi se pricepe la tot felul de lucruri. Zis şi făcut, numai că am plecat singur, asta a fost delegaţia, că ăilalţi au avut probleme, li s-a făcut frică, s-au îmbolnăvit, au început reparaţii la acoperişuri, şi alte chestii de felul ăsta. M-am prezentat în ziua stabilită la minister, la birou la tipă. A dat telefon la ministru şi ne-am afişat la uşa ăluia. Şi-atunci am văzut cam cum stau lucrurile cu chestiile astea, dom profesor. Tipa mi-a spus să aştept acolo pe un hol, că ea intră să prezinte problema. Eu stăteam pe hol, ea într-o cameră de acces. Şi cum n-aveam de lucru, mă uit eu ce face femeia, că nu prea aveam răbdare să stau locului. Şi numai c-o văd cum scoate din geantă şpreiul, îşi ridică fusta şi-şi dă cu şprei pe dedesupt. După care bate la uşă şi intră la şef. Dom profesor, m-am crucit. Multe-am văzut eu la viaţa mea, dar chiar aşa, domne, chiar aşa? Am mai povestit chestia asta neveste-mii şi lui cumnatu-meu. Nu m-au crezut domne, au zis că am visat. Dacă te gândeşti bine, nici nu prea-i de crezut chestia asta, dom profesor”.

„Eu te cred, nea Ştefane, realitatea întrece pe bune de multe ori ce ne putem noi imagina, eu te cred.”

„Dom profesor, chiar aşa, domne, cu şpreiul pe dedesupt, ce ţară-i asta, dom profesor? Şi să nu-ţi mai spun cât am aşteptat acolo în hol. Ca să vină tipa după vreo oră bună să-mi spună că dom ministru-i ocupat dar o să mă primească adjunctul lui, care şi el e om de treabă, se pricepe la chestiile ăstea. Şi m-a primit, dom profesor: am stat vreo zece minute de vorbă, că se grăbea la şedinţă, i-am explicat cum stă treaba cu turismul montan şi mi-a promis că ne va face o vizită, că e montaniard vechi. Cum l-ai văzut dumneata, aşa l-am văzut şi eu, pe aici pe la noi, la înălţime”

„Ce să zic, nea Ştefane, crezi că eşti primul care o păţeşti cu ăia de sus, de la Bucureşti? Probleme sunt cu duiumul, iar ăia nu vor decât să-şi umfle buzunarele!”

„Dă-i în mă-sa de bandiţi, hai să mai luăm un pahar de vin, că nu-i nici o şansă să bem azi bere, ce ştii pe unde-i acum Hanţi cu măgarii, ce ştii ce prostii mai face mafiotul ăla mic de-l bagă în boală pe sas şi rămân fără om de bază la cabană. Dar să ştii, dom profesor, eu tot nu mă las, săptămâna viitoare iar mă duc la Bucureşti, cică acum e un om mai de meserie în locul tipei cu şpreiul. Să vedem, iar apoi mă duc şi la Parchet, tot îl înfund pe bandit, domne, că a furat cât n-a furat tot judeţul, dom profesor”.

„Nea Ştefan”, îl aduc iarăşi pe cabanier la măgarii noştri, „ziceai că Johnny e cuminte la vale. Ce face, domne, când vine la deal, de-i tratat drept mafiot, că încă n-am aflat”.

„Dom profesor, mafiot mai mare nu-i. Fii atent: încarci măgarii la carlingă şi pleci cu ei pe cărare, spre cabană, da? În faţă-i întotdeauna Costică, el e şeful trupei, mai înainte a fost Pinky, dar ăsta-i cel mai bătrân acum. Costică duce suta de kile fără probleme, dar şi ceilalţi îs buni. Poate că Fritz ar fi şef el, dar săracul e orb de-un ochi. Mafiotul, încă de când l-am coborât prima dată, la urmă, spăşit şi drăgălaş. Până pe la „Lindicul Babei”. Aici începe şoul. O ia tiptil înainte, ajunge primul repede că n-are bagaj şi se pune de-a curmezişul cărării. Cărerea e destul de îngustă, ştii doar, iar „Lindicul Babei” e cea mai grea porţiune din cărare. Al dracului se aşază de-a curmezişul şi nu se dă de-acolo nici mort. Nu mai poate trece nimeni, darămite ceilalţi măgari încărcaţi cu lăzi de bere şi de vin, cu saci de pâine şi de varză şi cu alte chestii. Degeaba l-am luat cu binişorul, degeaba l-am bătut, degeaba l-am legat de bot şi l-am tras doi oameni în sus şi-n jos. Nimic, domne, stă împlântat chiar pe muchea de pe Lindic şi nu mişcă de-acolo până când n-are el chef să plece. Asta era la început, însă acum e şi mai rău pentru că e greu să-i mai stăpânim pe ceilalţi măgari, că şi-au luat-o, domne, în cap, dacă mafiotul a început cu revoluţia, şi ei fac acum pe deştepţii. Îs deştepţi, dom profesor, degeaba îi tratăm noi de proşti, îs deştepţi de nu-ţi vine să crezi. Aşa că se iau după Johnny şi fac şi ei pe niznaiul. Se opresc tot mai des pe cărare, se fac că plouă, la Lindicul Babei se întorc la vale de trebe să-i tragem înapoi cu japca. Odată alergam după ei la vale, să-i aducem înapoi, şi când i-am tras în sus, mafiotul ăla a coborât jumătate din Lindic şi s-a postat stană pe cale, de parcă ne făcea în ciudă. Fiecare drum la vale după marfă e un calvar, dom profesor, mai ales pe capul lui Hanţi, iar noi stăm aici şi nu ştim niciodată când vor ajunge la cabană. Dacă îţi imaginezi că şi câinii stau pe gânduri, domne, nu mai pricep nici ei săracii nimic, se aşază sub molizi pe Lindic şi stau ca puii, nici nu mai latră. Să vezi numai la cât o să ajungă sus Hanţi azi şi să vezi ce-o să mai înjure şi-o să mai povestească de tâmpeniile mafiotului. Şi-o să apară turiştii şi nu suntem gata cu treaba. Hai să mai bem un şpriţ, domne, că m-am inervat destul pe ziua de azi.

„Nu te mai enerva, nea Ştefane, că poate se învaţă şi măgarul ăsta cu timpul, e tinerel săracul, ce ştii ce-o fi să fie în capul lui, sub urechile ălea de jumătate de metru şi sub ochii ăia cât toate zilele şi umezi de ţi se rupe sufletul”, încerc eu să-l apăr pe mafiot, din considerente umanitare aşa-zicând.

„Vezi, dom profesor”, se întristează cabanierul, „ce ţi-am spus eu mai înainte, al dracului măgar se vâră, domne, sub pielea oamenilor, îi face să-l plângă de milă, să-l apere, şi-apoi să vezi cum cerşeşte şi se uită la tine să te înduplece, e mai şmecher decât omul de-o mie de ori, îţi spun eu. Uite, dom profesor, că apar turiştii, iar Hanţi cred că se luptă la vremea asta cu mafiotul pe undeva pe Lindic”.

Într-adevăr, cinci turişti vin spre cabană dinspre drumul de creastă ce coboară direct de pe uriaşul vârf piramidal cu zăpadă pe creştet aproape în miezul verii. Ne salută respectuos şi îşi descarcă rucsacele în faţa cabanei, lăngă băncile aşezate acolo în aşteptarea lor. Soarele e acum dincolo de valea Şerbotei, tocmai pe Puha, de unde-şi trimite către platoul cabanei şi către creastă razele calde încă şi de culoarea untului. În curând se vor face roşcate şi apoi trandafirii mătăsoase ca vinul din pahare.

„Mai vin mulţi turişti de pe creastă?”, îi întreabă nea Ştefan pe cei proaspăt sosiţi.

„Vreo trei grupuri, fiecare cam aşa ca noi”, răspunde unul dintre aceştia, ştergându-se de transpiraţie, un bărbat mai vârstnic, om de munte adevărat după chip şi echipament. „Domnule Ştefan, am dori nişte ceaiuri mai întâi, sper că au mai rămas şi pentru noi ceva bujori, iar apoi o cameră la etajul întâi, cu faţa la munte, dacă se poate”, continuă omul.

„Se poate”, se ridică nea Ştefan de pe bancă şi se îndreaptă spre fereastra cabanei, „câte ceaiuri doriţi, oala e pe foc de mult, cu rom sau fără, câte camere doriţi, iar dacă vreţi să serviţi masa deseară să comandaţi de acum, să putem pregăti. Vetuţo, au venit turişti, pune ceai”, strigă cabanierul pe fereastră, să se audă până în bucătăria aflată dincolo de sala de mese. „Hai repede, că trebuie să ne descurcăm singuri, mai vin turişti de pe creastă, şi-or veni şi de pe Puha, şi Hanţi e aiurea-n tramvai, cu măgarii pe Lindic.”

Doamna Vetuţa e soţia lui nea Ştefan. Vine sus la cabană doar în perioadele mai aglomerate, atunci când e mult de lucru la bucătărie.

„Va trebui să merg eu să bag apă şi să dau drumul la curent, dacă Hanţi mai întârzie mult”, zice cabanierul şi mai umple încă o dată paharele cu vin. „Hai să trăim, dom profesor, şi către seară poate facem campionat de moară”.

Nea Ştefan e campion naţional la moară, neoficial desigur, zic mereu asta pentru că nu l-a bătut nimeni, niciodată. Abia aştept să mă bată măr şi-n seara asta, aşa poate-l conving să facem şi-o tablă, unde conduc de două zile.

„Am plecat la apă să bag curent”, mai zice nea Ştefan sorbind cu sete paharul de vin. Şi apoi către turişti: „Mergeţi la bar, Vetuţa o să vă servească cu tot ce doriţi”.

Curentul vine din vale de la o microhidrocentrală amenajată pe apa Sărăţii. Lux a-ntâia, în creştetul munţilor.

Rămân singur pe bancă, în faţa cabanei, cu vinul şi în poveşti cu turiştii. Soarele e tot mai jos pe Puha, acum e aşezat ca o bilă uriaşă şi roşie pe creştetul muntelui. O linişte nesfârşită se aşterne în jur. O pace binecunoscută, care numai aici, la ceas de seară, îţi mângîie sufletul. Acum vinul e mai bun decât orice altceva. E viaţă adevărată. E viaţa.

Încet-încet, au apărut şi alte grupuri de turişti. Unii sunt la mese înăuntru, alţii pe balcon privind munţii, cu ceştile de ceai în mână. Vreo câţiva au coborât în faţa cabanei, pe bănci, povestindu-şi întâmplările de pe creastă, de peste zi.

Din cărare se aude lătratul lui Ţuţu. Imediat le aud lătrând bucuroase pe Linda şi pe Fetiţa. Fetiţa e mama lui Clyde al meu de acasă. Înseamnă că vine Hanţi cu măgarii încărcaţi de marfă. Nu trec câteva minute şi Johnny mafiotul îşi face apariţia de după colţul cabanei. Imediat, apare Hanţi şi apoi şirul de măgari încărcaţi cu saci de rafie şi lăzi de bere, cu Costică în frunte. Johnny e deja printre turiştii din faţa cabanei, mirosind la ei ca la flori, dându-şi ochii incredibil de umezi şi de frumoşi peste cap, rotindu-şi codiţa ca o morişcă de hârtie creponată şi gâfâind cu limba scoasă de parcă el ar fi adus la cabană toată marfa din carlingă. Laudele turiştilor, celor aflaţi pe platoul din faţa cabanei, a celor care vin afară rânduri-rânduri, ca la urs, nu mai au limite. Ce frumuşel e, ce simpatic, ce drăguţ, în timp ce încep să curgă bunătăţurile: biscuiţi, croissante, napolitane, ciocolată şi alte cele. Johnny se înfruptă din toate, conştient de plăcerea oferită turiştilor miloşi. Ceata de măgari, deşelaţi de greutatea transportului de marfă, stă nemişcată şi prostită la colţul cabanei, iar Hanţi se aşează pe bancă lângă ei, bolborosind înjurături într-o limbă stranie, numai de el ştiută.

Privind şi zâmbind, aud numai în spate o voce binecunoscută: „Ce ţi-am spus eu, dom profesor, uite mafiotul ce face, pe ăsta nu-l mai aduce nimeni la calea aia dreaptă, măgărească.”.

Mă întorc zâmbind spre nea Ştefan. Dau din cap cu înţeles şi cu compătimire.

„Băi Hanţi, acum dacă tot ai venit, cu măgari cu tot, ia scoate tu nişte beri din desagă, că eşti dator vândut, că am băgat curent în locul tău. Avem o sete în noi după aşa o zi de nu se mai poate. Uite-aşa am aşteptat berea asta, şi eu şi dom profesor, şi o întreaga cabană de turişti”.

Hanţi stă de parcă n-ar mai înţelege româneşte. Cred că la ora asta chiar nu mai înţelege nimic. Aşa că se execută cabanierul. Nea Ştefan ia o ladă din spatele lui Costică cel prăbuşit pe pământ şi o pune pe una dintre băncile din faţa cabanei.

„Veniţi de luaţi, că acum e pe degeaba, mai târziu pe bani. Acum bem pentru mafiotul ăsta mic, care l-a băgat în boală grea pe domnul Hanţi, că neamţul alerga altădată cu viteza luminii când era vorba de-o bere gratis, că la ei, în poporul german nu se-ntâmplă aşa ceva nicodată, şi uite-l cum stă acum rezemat de Costică şi nici aer nu mai are, nici apă nu-i mai trebuie. În tot răul e şi-un bine, nu-i aşa, dom profesor?”, îşi încheie cabanierul tirada râsu-plânsului faţă cu mafiotul american din Traineii Răşinarului şi neamţul unicat rătăcit printre crestele munţilor celor mari.

Şi-n lumina de aur a razelor, ce vin acum orizontal, de pe creştetul Puhăi, nu pot să nu-l privesc, totuşi, cu admiraţie neştibită şi de nimeni contrazisă, pe măgăruşul cafeniu care se-nvârte ca un titirez printre mulţimea de oameni adunaţi pe platou, cu ochii umezi şi imenşi strălucind de-o neagră, maliţioasă bucurie. Iar în briza de seară brusc iţită dinspre creastă mă dau uşor într-o parte să nu fiu feştelit de-o pungă albastră şi zdrenţuită de plastic, planată lin spre vale, dincolo de colţul cabanei şi de pâlcul de molizi pitici şi tufe dese de afin.

Din volumul „Un sat numit România”, ediţia a doua, revăzută şi adăugită

campania romania fara cianuri

eleganţă

"În politică este bine când câştigi să arăţi puţină eleganţă. Ţine de caracter, dar dacă nu-i...", Klaus Johannis. Bine spus...

La ce face referire Johannis:
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/879173/PDL-Sibiu-sare-la-gatul-lui-Johannis/

corydon de radu stanca (cu Pitis cel Mare)

Corydon  (de Radu Stanca)

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

Nascut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiarda genunea,
De mine vorbeste-n oras toata lumea,
De mine se teme in taina tot burgul.
Sunt Printul penumbrelor, eu sunt amurgul...

Nu-i chip sa ma scap de priviri patimase,
Prin parul meu vanat, subtiri trec ca ata,
Si toti ma intreaba: sunt moartea, sunt viata?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de pase?
Si nu-i chip sa scap nici pe strazi marginase...

Panglici, cordelute, nimicuri m-acopar,
Cand calc, parca trec pe pamant de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) il ascund sub monoclu
Si-ntregul picior cand pasesc il descopar,
Dar iute-l acopar, ca iar sa-l descopar...

Celalalt ochi (cel galben) il las sa s-amuze
Privind cum se tin toti ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-ati sti cat va sade de bine
Sarind, topaind dupa negrele-mi buze.
Celalalt ochi s-amuza si-l las sa s-amuze

C-un tainic creion imi sporesc frumusetea,
Fac baie in cidru de trei ori pe noapte
Si-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu bareta-mi ajuta zveltetea
Si-un drog scos din sange de scroafa, nobletea.

Toti dintii din gura pudrati mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt in corset sub camase,
Fumez numai pipe de opiu uriase,
Pe bratul meu drept tatuat-am un taur
Si fruntea mi-e-ncinsa cu frunze de laur.

Prin lungile, tainice, unghii vopsite,
Umbrela cu cap de pisica ranjeste
Si nu stiu de ce, cand plimbarea-mi prieste,
Cand sunt multumit c-am starnit noi ispite,
Din mine ies limbi si naparci otravite.

Din mine cresc crengi ca pe pomi, matasoase,
Si insasi natura atotstiutoare
Ea insasi nu stie ce sunt: om sau floare?
Sau numai un turn ratacit printre case,
Un turn de pe care cad pietre pretioase?

Sunt cel mai frumos din orasul acesta,
Pe strazile pline cand ies n-am pereche,
Atat de gratios port inelu-n ureche
Si-atat de-nflorite cravata si vesta.
Sunt cel mai frumos din orasul acesta.

marin sorescu (sub vocea si mimica lui caramitru)

Scara la cer (de Marin Sorescu)

Un fir de paianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.


În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite si
Scara la cer - zic,


Mi se arunca de sus.


Desi am slabit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Ma gândesc ca trupul meu
Este totusi prea greu
Pentru scara asta delicata.


- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâs! Pâs!

Ai pierdut continua... ai castigat... continua

Democratia cea cruda si rece!

Nec audiendi qui solent dicere, Vox populi, vox Dei, quum tumultuositas vulgi semper insaniae proxima sit (Alcuin of York).


What is it next ?