johnny mafiotul de Ioan Radu Vacarescu

Pentru ca nu am mai fost la munte demult, de dinainte sa imbatranesc si sa fiu carunt, chiar daca mi-am promis si ne-am promis ca vom merge... m-am suparat si am recitit o poveste admirabila;

JOHNNY MAFIOTUL

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de IOAN RADU VĂCĂRESCU

„Domne, îl vezi pe ăsta?”

„Pe cine, nea Ştefane?”

„Pe ăsta, domne, măgarul ăsta”, insistă nea Ştefan, arătând cu degetul spre cel mai mic şi mai deschis la culoare măgar dintre cei cinci care îşi fac de lucru în faţa cabanei, printre tufele de afin şi molizi, „ăsta mic, domne, care mănâncă punga aia albastră de plastic.”

„Am înţeles, nea Ştefane, ăsta mic şi cafeniu”, întăresc eu ca să se vadă că am priceput.

„Domne, îl vezi?”, accentuează nea Ştefan, cu mâinile în şold şi cu capul lăsat într-o dungă, privindu-şi măgarul proprietate personală fix în ochi..

„Da, nea Ştefane, îl văd, ce-i cu el, domne, de-l bagi în seamă în felul ăsta, e vreun măgar mai deosebit?”

„Domne, ăsta-i mare mafiot, n-ai văzut aşa ceva!”

„Păi cum aşa, nea Ştefane, cum adică-i mafiot, măgarul ăsta pare simpatic”, zic eu, privind cu interes sporit spre măgăruşul cu pricina, cel mai nou personaj de la cabana de creastă binecunoscută mie de amar de ani, ca şi cabanierul, nea Ştefan.

„Domne, mafiot mai mare ca Johnny nu există, îţi spun eu, n-ai văzut aşa ceva”, se enervează mai departe cabanierul.

„Şi zici că-l cheamă Johnny, nea Ştefane, dar de unde până unde…”

„Da, Johnny, aşa i-am zis, pentru că-i mare mafiot domne, deşi nu părea chiar aşa atunci când l-am adus aici”, continuă nea Ştefan, pornit pe mărturisiri complete. „Părea un măgar obişnuit, acuma ştii şi dumneata, dom profesor, că-i lucrul dracului cu măgarii ăştia, trebuie să-i alegi cu mare grijă, altfel ţi-ai luat cea mai mare belea pe cap”.

„De unde l-ai adus, nea Ştefane?”, mai zic eu, cu un ton oarecum indignat de comportamentul, în general vorbind, al măgarilor, aşa puţini câţi au mai rămas ei pe la noi, şi al mafiotului Johnny în special.

„Păi, stai să vezi, că mi-a făcut figuri încă de pe drum, când l-am cumpărat”, se pune la vorbă nea Ştefan, aşezându-se pe banca de lemn din faţa cabanei, invitându-mă să iau loc şi strigând la Hanţi să aducă degrabă un vin roşu din pivniţă, o sticlă de Borsec şi patru pahare mari.

Hanţi nu-i altul decât ajutorul de cabanier, care se vede undeva în cabană, prin fereastra deschisă, făcându-şi de lucru pe-acolo cam de pomană.

„L-am cumpărat din Trainei, ştii că am mai luat măgari de acolo şi altădată, măgari buni, cât de cât”, îşi continuă povestea cabanierul, strigând iarăşi la Hanţi, să-i aducă şi pachetul de ţigări din bucătărie.

„Domne, m-am lăsat de fumat acuma o jumătate de an, şi mafiotul ăsta m-a făcut să mă apuc din nou, îţi vine să crezi aşa ceva? Domne, părea cel mai cuminte măgar, acolo în grajd la nea Ion, în Trainei, că mi-a şi zis omul, ia-l pe ăsta, domnu’ Ştefan, că-i înger. Înger pe dracu, ce să-ţi povestesc, dom profesor…” se opreşte brusc nea Ştefan, că tocmai apare Hanţi din cabană cu marfa cerută.

„Greu se mişcă, domne, poporul ăsta german. Hanţi se crede şef aici, şi eu parcă aş fi imigrant la el în Germania. Băi, Hanţi, vezi că eu sunt şef aici, auzi băi Hanţi… Ce să-i fac, dom profesor, se mişcă greu, dar sasul ăsta stă singur aici pe munte jumătate de an, cu măgarii, cu câinii şi cu găinile, când vin aici primăvara nu mai ştie deloc româneşte iar săseşte zice numai în propoziţii scurte, din subiect şi predicat…”

„Mersi, Hanţi”, îi zic sasului, amic vechi şi el, ajutor de cabanier fără de care nici nu s-ar mai putea închipui cabana din creierul munţilor, în timp ce acesta, zâmbind împăciuitor pe sub mustaţă, ne toarnă vin în pahare şi ne lasă pe noi să alegem dacă bem cu apă „singură” sau şpriţ.

„Băi Hanţi, du-te şi vezi de ceai, că o să vină turişti mulţi azi, c-au pocnit tăciunii în sobă încă de azi noapte, de pe creastă mai ales, şi după aia te duci jos la carlingă după marfă, aduci toată berea de-acolo”, îi trasează cabanierul sarcinile sasului, trăgându-mi cu ochiul şi sorbind din paharul cu vin.

„Pe Johnny îl iau, nea Ştefane?”, întreabă Hanţi, părând a fi chiar îngrijorat de răspunsul care l-ar putea primi de la patron.

„Ia-l, o să vezi tu pe dracu, dar n-am ce-ţi face, trebe să-l învăţăm odată şi-odată meseria, că despre asta-i vorba dom profesor, că măgarul ăsta ne scoate peri albi, de-mi vine să-l leg într-o noapte în pădure de-un brad, să-l pape ursul”, se întoarce spre mine nea Ştefan, îndemnându-mă cu gesturi limpezi să beau din vinul adus, fabricaţie proprie, după cum am mai degustat în câteva rânduri în cele două zile de când mă aflu la cabană.

„ Ziceai, nea Ştefane, că Johnny ţi-a făcut pocinogul încă de pe drum, atunci când l-ai adus…”, îl aduc eu pe cabanier la loc, la povestea cu măgăruşul.

„Da, dom profesor, aşa ceva n-ai mai văzut, l-am băgat în Aro, în spate, şi l-am legat cu funia de la grumaz de piciorul banchetei. Am hurducăit sărmana maşină pe drumul ăla rău până în Răşinari, prin gropile ca tranşeele. Când am intrat în Răşinari, după ce treceam pe asfalt de câte-un om de pe marginea drumului sau de la poartă, ăia îmi făceau semne disperate, îi vedeam în retrovizoare cum strigă şi fac semne spre maşină. Am oprit şi, ce să vezi, nu mai aveam uşă în spate la Aro. Mafiotul ăsta, nu l-am auzit domne, în hurducăraia aia de pe arătură şi-n zgomotul turaţiei, mi-a plesnit cu copitele uşa din spate şi-a aruncat-o undeva pe drum. Mai mult, domne, atunci când am oprit, ce crezi că făcea?” aproape că se sufocă nea Şerban, ridicat brusc în picioare, cu mâinile în şold şi întors pe jumătate spre mafiotul cu pricina, care n-are nici o treabă şi morfoleşte mai departe la punga albastră de plastic. Dar privind foarte atent, cineva ar fi putut zări parcă o umbră de maliţie măgărească în ochii umezi şi negri ai măgăruşului cel cafeniu.

„Respiră, nea Ştefane, ia un gât de vin şi respiră domne, ce dracu…” încerc eu să-l liniştesc pe cabanier, deşi îmi dau seama, din experienţă, că n-am nici o şansă.

„Domne, rodea funia cu care era legat, şi nu mai avea mult s-o dea gata, că au măgarii ăştia nişte fasole sub buzoaiele ălea de n-ai pomenit. Dacă nu-mi făceau semne fraierii ăia din Răşinari mafiotul ăsta s-ar fi dezlegat singur şi-ar fi sărit din maşină. Şi-ar fi fost destul s-o ia peste deal în Prislop, la şarpalăi, că nu ştiu cum l-aş mai fi recuperat, ţi-am povestit ce-am păţit cu ţiganii şi cu Ţuţu.”

Ţuţu e şeful haitei de câini de la cabană, un mioritic alb cu negru de toată frumuseţea şi, mai mult, unchiul dulăului meu de acasă, pe nume Clyde. Pe Ţuţu l-au furat ţiganii acum vreo două veri, copleşiţi săracii de splendoarea câinelui, în comparaţie cu javrele lor de-acasă. Erau ţiganii de la marginea satului din vale, urcaţi la munte la cules de afine. Însă nimeni de la cabană nu pricepe până-n ziua de azi cu ce anume l-au momit, pentru că Ţuţu se făcea foc şi pară la apariţia şirurilor de şarpalăi încărcaţi cu coşuri, să facă şi ei un ban cinstit în fiecare vară. Nea Ştefan l-a căutat peste tot câteva luni bune, până când un cunoscut din sat i-a şoptit că Ţuţu păzeşte bătătura unor ţigani din sat, chiar la marginea marginii. Când a ajuns acolo, cabanierul era să nu-l mai recunoască pe săracul dulău, atâta de slab şi de jerpelit era acesta. Fără să ţină cont de lătrăturile celorlalte jigodii sau de strigătele de jale şi de luptă ale clanului adunat ca la comandă în bătătură, între care se sumeţea ăl bătrân către cabanier cu strigăte de „Ce vreai mo?”, nea Ştefan s-a dus direct la Ţuţu, care scâncea de bucurie ca un pui de câteva săptămâni, l-a dezlegat din hărdăzăul soios cu care îl legaseră ţiganii de trunchiul unui prun schilod şi l-a urcat repede în Aro, după care s-a întors către şatră strigând la rându-i, ca să-l audă tot neamul oploşit la marginea satului, în case netencuite şi fără ogrăzi: „Mo, dacă vă mai prind pe la cabană la afine, vă-mpuşc pe toţi!”. După care scoase din buzunarul de la geacă, din interior, un pistol cu gaze cât toate zilele şi slobozi un foc în aer, după care ţiganii au dispărut într-o clipită care pe unde, iar jigodiile s-au ascuns pe sub coteţe sau au luat-o la fugă peste haturi.

„Şi zici că rodea funia, nea Ştefane…”

„Da, dom profesor, rodea domne, uite aşa cum roade punga aia de plastic, domne, ăsta roade orice, să vezi cum arată grajdul, numai şina cu cuie de la intrare, aia pentru tălpile ursului, a scăpat de mozoleală. Mănâncă, domne, cât toţi ăilalţi la un loc, dar tot mic rămâne, cred că de-al dracului”, se oftică în continuare nea Ştefan, dar nu uită să umple cele două pahare mari de sticlă groasă de pe masa de bârne la care stăm la soare în faţa cabanei.

„Şi cu uşa de la Aro ce s-a întâmplat?”, mai întreb eu după o gură zdravănă de vin roşu şi o alta de Borsec rece.

„M-am întors după ea pe drum, dar nu prea mult. Altă hurducăială, cu Johnny legat acolo în spatele maşinii şi răgând ca la nebuni, cu uşa lipsă, că după ce-am găsit-o, era atâta de îndoită de copitele dobitocului că n-am putut s-o aşez la loc. Aşa am venit până la oraş, dar nu l-am putut aduce atunci la cabană, că nu puteam ieşi în şoseaua naţională fără uşă la Aro. Şi poţi să-ţi imaginezi dom profesor c-a trebuit să-l ţin undeva în oraş pe mafiot până mi-am reparat maşina. Asta a însemnat trei zile de groază, că a trebuit să-l ţin acasă, în curte. Trei zile de scandal monstru cu nevastă-mea, cu vecinii, cu tot cartierul. A venit poliţia şi mi-a dat amendă, ba, dacă l-aş mai fi ţinut acolo încă o zi, două, venea Primăria să mă ardă. Nebunul zbiera într-una, ziua şi noaptea, başca faptul că a făcut praf gardul de beton lângă care l-am legat de corcoduşul ăla mare din curtea mea. Iar de mâncare i-am dat cantităţi industriale de varză şi dovleci şi alte legume de la piaţa de lângă mine, că au venit oltenii, doar mă cunosc toţi, şi l-au îmbuibat pe mafiot, numai să nu mai strige şi să bage groaza în zonă. Ca să nu-ţi mai spun cât a trebuit să curăţ curtea de balegă! Cât e de mic, lua-l-ar bau-baul de mafiot!”

„Da, domne”, zic eu ca să-l completez pe stăpânul măgăruşului, „e micuţ şi pare tare simpatic atunci când te uiţi la el, cu ochii ăia mari şi umezi ca de viţeluş”.

„E şmecher, dom profesor, face pe îngeraşul, nici nu poţi să crezi cât e de jnapan, se gudură pe lângă străini ca un căţeluş ca să primească haleală. Stai numai să vezi când apar turiştii mai încolo, cum se duce ţanc la ei şi cerşeşte…”, îmi explică nea Ştefan cum vine treaba cu micul mafiot din neamul măgăresc şi oprindu-se cu gura căscată la vederea lui Hanţi care-şi face apariţia din cabană cu harnaşamentele măgarilor după el.

„Acum plec la carlingă, nea Ştefane…”, apucă să spună Hanţi cu glas mieros.

„Acum pleci la carlingă, zici, băi Hanţi…”, îşi îndreaptă spatele cabanierul şi îşi pune mâinile în şold. „Păi eu credeam că te-ai şi întors, băi Hanţi, şi trecem pe bere, că vinul e pe terminate şi s-a făcut cald pe aici prin jur”.

Dar până să termine nea Ştefan ce are de spus, Hanţi încearcă să se facă nevăzut cu măgari şi cu câini cu tot, în jos pe cărare, câinii în faţă cu Ţuţu în frunte, măgarii unul după altul după sas, ascultători.

„Băi Hanţi”, strigă cabanierul după ajutorul său, „ţi-am zis să-l iei şi pe Johnny, ce faci?”

„Am crezut că vine singur după mine, nea Ştefane”, se întoarce Hanţi, îl leagă cu funia pe măgăruş şi-l trage după el la vale.

„Ai crezut pe dracu, eşti la fel de mafiot ca el, băi Hanţi”, se ridică în picioare cabanierul, ţintuindu-l pe sas cu degetul. „Dom profesor, ăsta cuplu, domne, Hanţi şi Johnny, un sas jnapan şi un american mafiot din Trainei. Nu ştiu ce-or face la iarnă când bate numai vântul pe-aici, va fi care pe care. Dar cred că tot Johnny va fi mai tare, îl bagă pe neamţ în draci. Las să fie aşa, să vadă Hanţi cum e când dai de unul mai căpos decât tine”.

„Nea Ştefane, ai văzut ce cuminte s-a dus mafiotul dumitale după Hanţi?”, întreb eu ca şi când n-am priceput nimic din ce-a povestit omul până atunci.

„Păi aşa face, la vale se duce fără probleme, dar să vezi când urcă la cabană, şi doar e băgat în trupă numai de formă, că încă nu l-am încărcat cu marfă. Marfa o cară elicopterele celelalte, ăsta mic n-are nici o treabă”.

„Cum adică elicoptere, nea Ştefan?”, mă mir ca ars la exprimarea comeseanului meu, care parcă se mai calmase cât de cât, deşi ştiam din experienţă că nu era decât o scurtă pauză de respiraţie.

„Elicoptere de creastă, dom profesor, ce crezi dumneata, că-i aşa de simplu?”, râde pe sub mustaţa-i stufoasă cabanierul. „Stai să vezi ce-am păţit de curând. Am aflat că vine în control tipa din minister care răspunde de cabanele de creastă, de fapt noi am chemat-o, cabanierii, ca să-l punem cu botul pe labe pe bandit. Ştii despre cine-i vorba, ţi-am povestit.”

Banditul este fostul şef al unităţii care avea cabanele şi care le-a vândut sau le-a dat în locaţie cabanierilor, celor care au dorit chestia asta. Bandit pentru că fără să facă nimic s-a umplut de bani din şmecherii cu sărmanii oameni. Au fost şi câteva procese între cabanieri şi zisul fost-actual şef, dar n-au realizat mare lucru pentru că banditul avea pe mai mulţi sus de tot, la Bucureşti, şi-n partidul de la putere, şi în alte partide parlamentare. Bandiţi şi ăia, bineînţeles, care şi-au tras şi ei cât au putut din afacerea asta cu cabanele de creastă.

„Şi ca să fie totul în regulă”, continuă nea Ştefan, suspect de calm fiind vorba de bandiţii care i-au mâncat zilele de când a cumpărat cabana şi-o plăteşte lunar de cinci ori cât ar face în mod cinstit, dar n-are ce face că trebuie să trăiască şi el din ceva, „m-am dus la protecţia muncii, că numai cu ăia nu aveam actele aduse la zi. Acolo a trebuit să declar întâi ce am pe-aici prin bătătură, oameni, scule şi animale, adică Hanţi, drujba, topoarele, porcul, găinile şi elicopterele. Adică, i-am zis tipului de la protecţia muncii că eu duc marfa aici sus cu patru elicoptere: Janeta, Fritz, Costică şi Pinky”.

„Hai, nea Ştefane, vorbeşti serios, domne!?”, râd eu din tot sufletul.

„Da, dom profesor, aşa i-am zis”, râde şi cabanierul cu toată gura, „şi ăla de la protecţie s-a uitat la mine cu mare admiraţie, cum că eu am patru elicopere de marfă şi m-a întrebat dacă aşa–i cheamă pe piloţii elicopterelor…L-am lăsat să se bucure un pic şi după aia i-am spus la tâmpit că-i vorba de patru măgari şi că trebuie să-mi indice bibliografia pentru ajutorul meu, zis Hanţi, pentru protecţia muncii cu măgarii la cabană”, râde în continuare nea Ştefan. „Omul, săracul, m-a crezut uşor într-o ureche, ceea ce s-ar putea să aibă dreptate”, se autocompătimeşte cabanierul printre hohoteli, „şi m-a lăsat repede în pace semnându-mi hârtiile pe sub groaza de ştampile”.

„Johnny încă nu-i elicopter de creastă”, revin eu la problema noastră de bază.

„Ăla ? Ăla mic e avion de vânătoare, bată-l să-l bată”, se zburleşte mai departe nea Ştefan. „Domne, dar stai să vezi când a venit tipa de la minister. Ne-am întâlnit toţi cabanierii la Bulevard s-o întâmpinăm, să stăm la o cafea şi să-i explicăm despre ce-i vorba cu bandiţii. Am stat, am tratat-o cu o cafea şi cu un wiskey, că numai de ăsta a vrut, şi i-am povestit despre ce-i vorba. Ne-am prins imediat că habar n-avea cu turismul, darămite cu turismul montan. Tipa era doctor veterinar de meserie şi era picată ca puiu-n budă acolo la minister, ce ştii prin câte locuri o fi pus şezutul la bătaie. După ce şi-a mâncat cafeaua şi băutura, ne-a spus că cel mai bine ar fi să ne viziteze unităţile. Auzi, dom profesor, „unităţile”! Şi-atunci am ieşit cu toţii în faţă la Bulevard, că de-acolo se vede cel mai bine, şi i-am arătat munţii: uite, cucoană, i-am spus, vezi munţii ăia de-acolo de departe, ei bine, ca să ne vizitezi „unităţile” trebe să mergem vreo cinzeci de kilometri cu maşina, sau şaptezeci, sau o sută, depinde unde vrei să ajungi, după aia cu Aro sau cu tractorul încă vreo douăzeci sau treizeci şi-apoi pe cărare, între două şi şase ore, depinde de „unitate”, prin pădure şi prin pietre, noroaie şi vâltori. Acolo-s „unităţile” noastre! Şi am privit-o toţi din cap până-n picioare cu subînţeles, că era la fustă scurtă şi pantofi cu tocuri. Dar nu-i bai, i-am mai spus, că dacă tot vă pricepeţi la animale, avem măgari pe-acolo pe sus, şi-s toţi cu probleme, şi fizice, şi psihice, că-i greu la izolare, poate că vă înduraţi de ei şi le faceţi consult! Nu s-a prins săraca, pentru că ne-a spus, în afară de faptul că nu mai e cazul să vizităm unităţile, că n-a profesat niciodată, că a făcut facultatea aia la „Spiru Haret”, după revoluţie, de pamplesir, că n-a băgat mâna în vacă niciodată şi nici n-o s-o bage vreodată. Uite-aşa, dom profesor, cu ministerul ăla al nostru”.

Ascultasem cu gura căscată.

„Ce să mai zic, nea Ştefane, aia da vizită de lucru”.

„Stai, că nu-i tot”, se însufleţeşte iarăşi cabanierul, „că am rămas înţeleşi cu doamna din minister să facem noi ăştia de la munte o delegaţie şi să mergem la Bucureşti că ne bagă ea la domnul ministru, că, zicea, e om de treabă şi se pricepe la tot felul de lucruri. Zis şi făcut, numai că am plecat singur, asta a fost delegaţia, că ăilalţi au avut probleme, li s-a făcut frică, s-au îmbolnăvit, au început reparaţii la acoperişuri, şi alte chestii de felul ăsta. M-am prezentat în ziua stabilită la minister, la birou la tipă. A dat telefon la ministru şi ne-am afişat la uşa ăluia. Şi-atunci am văzut cam cum stau lucrurile cu chestiile astea, dom profesor. Tipa mi-a spus să aştept acolo pe un hol, că ea intră să prezinte problema. Eu stăteam pe hol, ea într-o cameră de acces. Şi cum n-aveam de lucru, mă uit eu ce face femeia, că nu prea aveam răbdare să stau locului. Şi numai c-o văd cum scoate din geantă şpreiul, îşi ridică fusta şi-şi dă cu şprei pe dedesupt. După care bate la uşă şi intră la şef. Dom profesor, m-am crucit. Multe-am văzut eu la viaţa mea, dar chiar aşa, domne, chiar aşa? Am mai povestit chestia asta neveste-mii şi lui cumnatu-meu. Nu m-au crezut domne, au zis că am visat. Dacă te gândeşti bine, nici nu prea-i de crezut chestia asta, dom profesor”.

„Eu te cred, nea Ştefane, realitatea întrece pe bune de multe ori ce ne putem noi imagina, eu te cred.”

„Dom profesor, chiar aşa, domne, cu şpreiul pe dedesupt, ce ţară-i asta, dom profesor? Şi să nu-ţi mai spun cât am aşteptat acolo în hol. Ca să vină tipa după vreo oră bună să-mi spună că dom ministru-i ocupat dar o să mă primească adjunctul lui, care şi el e om de treabă, se pricepe la chestiile ăstea. Şi m-a primit, dom profesor: am stat vreo zece minute de vorbă, că se grăbea la şedinţă, i-am explicat cum stă treaba cu turismul montan şi mi-a promis că ne va face o vizită, că e montaniard vechi. Cum l-ai văzut dumneata, aşa l-am văzut şi eu, pe aici pe la noi, la înălţime”

„Ce să zic, nea Ştefane, crezi că eşti primul care o păţeşti cu ăia de sus, de la Bucureşti? Probleme sunt cu duiumul, iar ăia nu vor decât să-şi umfle buzunarele!”

„Dă-i în mă-sa de bandiţi, hai să mai luăm un pahar de vin, că nu-i nici o şansă să bem azi bere, ce ştii pe unde-i acum Hanţi cu măgarii, ce ştii ce prostii mai face mafiotul ăla mic de-l bagă în boală pe sas şi rămân fără om de bază la cabană. Dar să ştii, dom profesor, eu tot nu mă las, săptămâna viitoare iar mă duc la Bucureşti, cică acum e un om mai de meserie în locul tipei cu şpreiul. Să vedem, iar apoi mă duc şi la Parchet, tot îl înfund pe bandit, domne, că a furat cât n-a furat tot judeţul, dom profesor”.

„Nea Ştefan”, îl aduc iarăşi pe cabanier la măgarii noştri, „ziceai că Johnny e cuminte la vale. Ce face, domne, când vine la deal, de-i tratat drept mafiot, că încă n-am aflat”.

„Dom profesor, mafiot mai mare nu-i. Fii atent: încarci măgarii la carlingă şi pleci cu ei pe cărare, spre cabană, da? În faţă-i întotdeauna Costică, el e şeful trupei, mai înainte a fost Pinky, dar ăsta-i cel mai bătrân acum. Costică duce suta de kile fără probleme, dar şi ceilalţi îs buni. Poate că Fritz ar fi şef el, dar săracul e orb de-un ochi. Mafiotul, încă de când l-am coborât prima dată, la urmă, spăşit şi drăgălaş. Până pe la „Lindicul Babei”. Aici începe şoul. O ia tiptil înainte, ajunge primul repede că n-are bagaj şi se pune de-a curmezişul cărării. Cărerea e destul de îngustă, ştii doar, iar „Lindicul Babei” e cea mai grea porţiune din cărare. Al dracului se aşază de-a curmezişul şi nu se dă de-acolo nici mort. Nu mai poate trece nimeni, darămite ceilalţi măgari încărcaţi cu lăzi de bere şi de vin, cu saci de pâine şi de varză şi cu alte chestii. Degeaba l-am luat cu binişorul, degeaba l-am bătut, degeaba l-am legat de bot şi l-am tras doi oameni în sus şi-n jos. Nimic, domne, stă împlântat chiar pe muchea de pe Lindic şi nu mişcă de-acolo până când n-are el chef să plece. Asta era la început, însă acum e şi mai rău pentru că e greu să-i mai stăpânim pe ceilalţi măgari, că şi-au luat-o, domne, în cap, dacă mafiotul a început cu revoluţia, şi ei fac acum pe deştepţii. Îs deştepţi, dom profesor, degeaba îi tratăm noi de proşti, îs deştepţi de nu-ţi vine să crezi. Aşa că se iau după Johnny şi fac şi ei pe niznaiul. Se opresc tot mai des pe cărare, se fac că plouă, la Lindicul Babei se întorc la vale de trebe să-i tragem înapoi cu japca. Odată alergam după ei la vale, să-i aducem înapoi, şi când i-am tras în sus, mafiotul ăla a coborât jumătate din Lindic şi s-a postat stană pe cale, de parcă ne făcea în ciudă. Fiecare drum la vale după marfă e un calvar, dom profesor, mai ales pe capul lui Hanţi, iar noi stăm aici şi nu ştim niciodată când vor ajunge la cabană. Dacă îţi imaginezi că şi câinii stau pe gânduri, domne, nu mai pricep nici ei săracii nimic, se aşază sub molizi pe Lindic şi stau ca puii, nici nu mai latră. Să vezi numai la cât o să ajungă sus Hanţi azi şi să vezi ce-o să mai înjure şi-o să mai povestească de tâmpeniile mafiotului. Şi-o să apară turiştii şi nu suntem gata cu treaba. Hai să mai bem un şpriţ, domne, că m-am inervat destul pe ziua de azi.

„Nu te mai enerva, nea Ştefane, că poate se învaţă şi măgarul ăsta cu timpul, e tinerel săracul, ce ştii ce-o fi să fie în capul lui, sub urechile ălea de jumătate de metru şi sub ochii ăia cât toate zilele şi umezi de ţi se rupe sufletul”, încerc eu să-l apăr pe mafiot, din considerente umanitare aşa-zicând.

„Vezi, dom profesor”, se întristează cabanierul, „ce ţi-am spus eu mai înainte, al dracului măgar se vâră, domne, sub pielea oamenilor, îi face să-l plângă de milă, să-l apere, şi-apoi să vezi cum cerşeşte şi se uită la tine să te înduplece, e mai şmecher decât omul de-o mie de ori, îţi spun eu. Uite, dom profesor, că apar turiştii, iar Hanţi cred că se luptă la vremea asta cu mafiotul pe undeva pe Lindic”.

Într-adevăr, cinci turişti vin spre cabană dinspre drumul de creastă ce coboară direct de pe uriaşul vârf piramidal cu zăpadă pe creştet aproape în miezul verii. Ne salută respectuos şi îşi descarcă rucsacele în faţa cabanei, lăngă băncile aşezate acolo în aşteptarea lor. Soarele e acum dincolo de valea Şerbotei, tocmai pe Puha, de unde-şi trimite către platoul cabanei şi către creastă razele calde încă şi de culoarea untului. În curând se vor face roşcate şi apoi trandafirii mătăsoase ca vinul din pahare.

„Mai vin mulţi turişti de pe creastă?”, îi întreabă nea Ştefan pe cei proaspăt sosiţi.

„Vreo trei grupuri, fiecare cam aşa ca noi”, răspunde unul dintre aceştia, ştergându-se de transpiraţie, un bărbat mai vârstnic, om de munte adevărat după chip şi echipament. „Domnule Ştefan, am dori nişte ceaiuri mai întâi, sper că au mai rămas şi pentru noi ceva bujori, iar apoi o cameră la etajul întâi, cu faţa la munte, dacă se poate”, continuă omul.

„Se poate”, se ridică nea Ştefan de pe bancă şi se îndreaptă spre fereastra cabanei, „câte ceaiuri doriţi, oala e pe foc de mult, cu rom sau fără, câte camere doriţi, iar dacă vreţi să serviţi masa deseară să comandaţi de acum, să putem pregăti. Vetuţo, au venit turişti, pune ceai”, strigă cabanierul pe fereastră, să se audă până în bucătăria aflată dincolo de sala de mese. „Hai repede, că trebuie să ne descurcăm singuri, mai vin turişti de pe creastă, şi-or veni şi de pe Puha, şi Hanţi e aiurea-n tramvai, cu măgarii pe Lindic.”

Doamna Vetuţa e soţia lui nea Ştefan. Vine sus la cabană doar în perioadele mai aglomerate, atunci când e mult de lucru la bucătărie.

„Va trebui să merg eu să bag apă şi să dau drumul la curent, dacă Hanţi mai întârzie mult”, zice cabanierul şi mai umple încă o dată paharele cu vin. „Hai să trăim, dom profesor, şi către seară poate facem campionat de moară”.

Nea Ştefan e campion naţional la moară, neoficial desigur, zic mereu asta pentru că nu l-a bătut nimeni, niciodată. Abia aştept să mă bată măr şi-n seara asta, aşa poate-l conving să facem şi-o tablă, unde conduc de două zile.

„Am plecat la apă să bag curent”, mai zice nea Ştefan sorbind cu sete paharul de vin. Şi apoi către turişti: „Mergeţi la bar, Vetuţa o să vă servească cu tot ce doriţi”.

Curentul vine din vale de la o microhidrocentrală amenajată pe apa Sărăţii. Lux a-ntâia, în creştetul munţilor.

Rămân singur pe bancă, în faţa cabanei, cu vinul şi în poveşti cu turiştii. Soarele e tot mai jos pe Puha, acum e aşezat ca o bilă uriaşă şi roşie pe creştetul muntelui. O linişte nesfârşită se aşterne în jur. O pace binecunoscută, care numai aici, la ceas de seară, îţi mângîie sufletul. Acum vinul e mai bun decât orice altceva. E viaţă adevărată. E viaţa.

Încet-încet, au apărut şi alte grupuri de turişti. Unii sunt la mese înăuntru, alţii pe balcon privind munţii, cu ceştile de ceai în mână. Vreo câţiva au coborât în faţa cabanei, pe bănci, povestindu-şi întâmplările de pe creastă, de peste zi.

Din cărare se aude lătratul lui Ţuţu. Imediat le aud lătrând bucuroase pe Linda şi pe Fetiţa. Fetiţa e mama lui Clyde al meu de acasă. Înseamnă că vine Hanţi cu măgarii încărcaţi de marfă. Nu trec câteva minute şi Johnny mafiotul îşi face apariţia de după colţul cabanei. Imediat, apare Hanţi şi apoi şirul de măgari încărcaţi cu saci de rafie şi lăzi de bere, cu Costică în frunte. Johnny e deja printre turiştii din faţa cabanei, mirosind la ei ca la flori, dându-şi ochii incredibil de umezi şi de frumoşi peste cap, rotindu-şi codiţa ca o morişcă de hârtie creponată şi gâfâind cu limba scoasă de parcă el ar fi adus la cabană toată marfa din carlingă. Laudele turiştilor, celor aflaţi pe platoul din faţa cabanei, a celor care vin afară rânduri-rânduri, ca la urs, nu mai au limite. Ce frumuşel e, ce simpatic, ce drăguţ, în timp ce încep să curgă bunătăţurile: biscuiţi, croissante, napolitane, ciocolată şi alte cele. Johnny se înfruptă din toate, conştient de plăcerea oferită turiştilor miloşi. Ceata de măgari, deşelaţi de greutatea transportului de marfă, stă nemişcată şi prostită la colţul cabanei, iar Hanţi se aşează pe bancă lângă ei, bolborosind înjurături într-o limbă stranie, numai de el ştiută.

Privind şi zâmbind, aud numai în spate o voce binecunoscută: „Ce ţi-am spus eu, dom profesor, uite mafiotul ce face, pe ăsta nu-l mai aduce nimeni la calea aia dreaptă, măgărească.”.

Mă întorc zâmbind spre nea Ştefan. Dau din cap cu înţeles şi cu compătimire.

„Băi Hanţi, acum dacă tot ai venit, cu măgari cu tot, ia scoate tu nişte beri din desagă, că eşti dator vândut, că am băgat curent în locul tău. Avem o sete în noi după aşa o zi de nu se mai poate. Uite-aşa am aşteptat berea asta, şi eu şi dom profesor, şi o întreaga cabană de turişti”.

Hanţi stă de parcă n-ar mai înţelege româneşte. Cred că la ora asta chiar nu mai înţelege nimic. Aşa că se execută cabanierul. Nea Ştefan ia o ladă din spatele lui Costică cel prăbuşit pe pământ şi o pune pe una dintre băncile din faţa cabanei.

„Veniţi de luaţi, că acum e pe degeaba, mai târziu pe bani. Acum bem pentru mafiotul ăsta mic, care l-a băgat în boală grea pe domnul Hanţi, că neamţul alerga altădată cu viteza luminii când era vorba de-o bere gratis, că la ei, în poporul german nu se-ntâmplă aşa ceva nicodată, şi uite-l cum stă acum rezemat de Costică şi nici aer nu mai are, nici apă nu-i mai trebuie. În tot răul e şi-un bine, nu-i aşa, dom profesor?”, îşi încheie cabanierul tirada râsu-plânsului faţă cu mafiotul american din Traineii Răşinarului şi neamţul unicat rătăcit printre crestele munţilor celor mari.

Şi-n lumina de aur a razelor, ce vin acum orizontal, de pe creştetul Puhăi, nu pot să nu-l privesc, totuşi, cu admiraţie neştibită şi de nimeni contrazisă, pe măgăruşul cafeniu care se-nvârte ca un titirez printre mulţimea de oameni adunaţi pe platou, cu ochii umezi şi imenşi strălucind de-o neagră, maliţioasă bucurie. Iar în briza de seară brusc iţită dinspre creastă mă dau uşor într-o parte să nu fiu feştelit de-o pungă albastră şi zdrenţuită de plastic, planată lin spre vale, dincolo de colţul cabanei şi de pâlcul de molizi pitici şi tufe dese de afin.

Din volumul „Un sat numit România”, ediţia a doua, revăzută şi adăugită

simplele lucruri ce ţin loc de viaţă

Lucruri simple,
de Iustin Panţa

Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată –
casa umbrită în care dormeam dimineaţa până târziu,
fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecând prin faţa porţii;
după-amiezile cînd coboram fără să mă gândesc la nimic.
(O singură dată gândisem la vorbele ei, Sunt atâţia bani în lumea asta
şi atâtea feluri de-ai obţine. Nu mă interesează. Oamenii vor să se
drogheze. Eu mănânc o prăjitură, beau un suc, merg, adică, pe drumul drept.

Sunt o fiinţă liniştitoare, nu crezi? Sunt un om simplu, liniştit.

Desigur, minţea).
Liniştea nu este deloc un lucru simplu,
aşa cum am crezut mai demult –
uneori simţi cum cade ceva de la o înălţime imensă
în tine – un obiect despre care nu ştii nimic
şi în liniştea aceea aştepţi bubuitul care să însemne
sfârşitul căderii. Înălţimea este nebănuită,
obiectul se mai află mult timp în cădere, ţinându-te încordat.
Cu puţină şansă ai putea să uiţi –
Nimeni nu ne-a simţit lipsa nici prezenţa. Ne gândim la preocupările simple, casnice sau de sfârşit de săptămână, când, poate, vom ieşi câteva ceasuri la aer curat, să fumăm mai puţin. Spunem cuvinte obişnuite, ca în primele clase de şcoală, când copiii învaţă despre subiect şi predicat şi dau exemple de propoziţii: Calul paşte iarbă pe deal.
Oamenii se întorc de la câmp. Sau atâtea altele
aşa cum am dat uitării întâmplarea din gară,
când am sosit prea târziu la peron, trenul plecase
şi făceam cu mâna cuiva nevăzut,
din tren nu ştiam ce mână îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna.
Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.

interviu Ioan Radu Vacarescu

Un interviu interesant referitor la activitatea Uniunii Scriitorilor Sibiu gasiti in Express Sibian> aici.

mai jos am preluat de pe site-ul USR Sibiu:

Miercuri, 10 iunie 2009, a avut loc festivitatea de acordare a premiilor Filialei Sibiu a USR pe anul editorial 2008. Manifestarea s-a desfăşurat la Biblioteca ASTRA din Sibiu, în prezenţa unui public numeros şi select, scriitori (din Sibiu, Vâlcea, Maramureş şi Bucureşti) şi iubitori de literatură. Juriul, format din Ilie Guţan (preşedinte), Dumitru Chioaru, Ion Dur, Ana Selejan şi Joachim Wittstock, a acordat următoarele premii:

- OPERA OMNIA, scriitorului Doru Moţoc, la împlinirea vârstei de 70 de ani.
- Cartea Anului 2008: Dumitru Bădiţa, Poeme prerafaelite (versuri, Editura Pontica).
- Cartea Anului 2008: Adrian Suciu şi Ştefan Doru Dăncuş, Sex cu femei (proză, Editura Tritonic).
- Debut: Daniela Popa, Paper Clips (versuri, Editura Axa).
- Premiul Special „Cercul Literar de la Sibiu”: Andrei Ileni, Portret de cuvinte (versuri, Casa de Presă şi Editură Tribuna).
- Premiul Special pentru Publicistică „Octavian Goga”: George Voica, Poem despre Râmnic – Schituri şi mânăstiri vâlcene (Editura Conphys).
- Premiul Special „Piaţa Aurarilor”: Liliana Ursu şi Ioan Radu Văcărescu, Visteriile cetăţii/ Treasury of the City (antologie bilingvă, Institutul Cultural Român).

Cărţile premiate au fost prezentate publicului de scriitorii Ana Selejan, Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Andrei Terian, Ion Dur şi Joachim Wittstock.

PLÂNGERE

PLÂNGERE

de IOAN RADU VĂCĂRESCU

Femeie: mamă, amantă, fecioară,
cu trup de cucuteni şi de vioară
mă ispiteşti cu risipa de frunze
a veacului lipsit de zăpadă
umbră fugară a-ndoielii
leneşă nadă
ascunsă întreită
în neguri păduroase de zadă
te joci în privirile-mi arse
pătrunzi în sângele vechi
şi-l faci nou
mă surpi în stihia din coapse
mă-mprăşti-ntr-un
silnic halou
în hăţişuri de stele
risipite-n cenuşi îngropate
în gheara selbelor mucede
şi-n urdori de noroaie uscate

Femeie: fecioară, amantă, mamă,
cu ochi de ştimă
şi trup ca o lamă
de brici
ascuţită-ndelung pe brăcinar
cu sfârcuri de ceară purpurie
scursă din tăietură
de suflet hoinar
mă spoieşti cu lumină neagră
mă mângâi cu palme de aer
mă ispiteşti cu risipa de frunze
şi mă alini doar cu vântul în vaer

Din volumul GNOZE
Editura AXA – Botoşani, 2004

afara ploua de rupe -de doua zile

Prea multa ploaie ucide spiritul si infunda canalizarea.

Avem nevoie de pastila de cultura. Avem nevoie de voie buna si speranta, de bucurie si iubire. Te rog iubita mea > zambeste.

Descintec de ploaie
de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfirsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie ,
E urit si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cind ploua,
Numai atunci cind ploua,
Sa rostesc magica formula Sint cea mai frumoasa femeie .
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vint
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Sint cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sint indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei...

Imi aduc aminte de anul petrecut in Anglia, departe de iubita mea. Cand ascult stropii cum se lovesc cu ciuda de asfalt, cum tipa siroaiele de apa, parca ma inunda amintiri pierdute. Da, Anglia a insemnat si ploaie, multa ploaie. Rar a siroit mult, dar era destul de des. Imi simt porii plini de apa si dau drumul la centrala, parca am simtit aerul rece al Atlanticului in ceafa. In primele 2 saptamani in Anglia, am avut urechile varza din cauza vantului. Am umblat , mai apoi, toata vara cu o geaca de munte prevazuta cu gluga impermeabila... dar fara aparare in fata valurilor cumplite care navaleau peste digul promenadei. Mergeam, pe atunci, peste 15 Km cu bicicleta si eram nevoit sa trec pe langa digul de protectie. Ce vremuri!
Din nefericire nu am imagini din momentele cu furtuni... eram prea ocupat sa ajung acasa...

Brighton and Hove, de ziua mea in 1 Mai 2005

Ce ciudat cum revin amintirile. Le credeam pierdute. Chiar daca imi e somn raman la fereastra si ascult ropotele de stropi si zgomotul uniform din burlan. Somn usor iubita mea!

Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu - sympozion

Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu

Written by Ioan Radu

Thursday, 28 May 2009 08:18

În zilele de 23 şi 24 mai a. c. s-a desfăşurat la Sibiu cea de-a şaptea ediţie a Simpozionului Naţional „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”, în organizarea Revistei Euphorion şi Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, cu sprijinul financiar al Uniunii Scriitorilor, Consiliului Judeţean Sibiu – Teatrului GONG şi Consiliului Local – Casei de Cultură a Municipiului Sibiu. Temele acestei ediţi au fost „Euphorionismul” şi „Revista Euphorion – 20 de ani de apariţie”. Simpozionul s-a desfăşurat la Biblioteca ASTRA şi la Cafeneaua Artiştilor „Art-Cafe” din Sibiu. Au participat cu comunicări referitoare la Cercul Literar şi moştenirea sa culturală, prezentări şi lansări de carte scriitori din străinătate, din ţară şi din Sibiu, între care Ion Pop, Cornel Ungureanu, Andrei Zanca, Nicolae Oprea, Caius Dobrescu, Adrian Lăcătuş, Rodica Ilie, Dumitru Chioaru, Ilie Guţan, Andrei Terian, Joachim Wittstock, Radu Vancu, Silviu Guga, George V. Precup, Rodica Grigore, Emil Cătălin Neghină, Ioan Mariş, Ioan Radu Văcărescu. Cu prilejul simpozionului, un juriu format din membrii redacţiei revistei, Dumitru Chioaru (redactor-şef), Andrei Terian şi Ioan Radu Văcărescu, au acordat Premiul Euphorion pe anul 2009 profesorului, criticului şi istoricului literar Cornel Ungureanu. Simpozionul s-a încheiat, după tradiţie, cu o lectură publică a poeţilor prezenţi la Sibiu. Comunicările prezentate vor fi publicate în numărul dublu, mai – iunie (5 – 6), al Euphorionului, la 20 de ani de la apariţia primului număr al revistei sibiene (aprilie 1990). mai multe pe http://uniuneascriitorilorsibiu.ro/

Amintiri de pe Golcin

Povesteam aici si aici de Valea Sadului si despre Golcin. Am ramas dator cu o poezie mai vesela a bunului meu preten Jean:

SUS PE GOLCIN
de Ioan Radu Vacarescu

Sus pe muchea Golcinului
în ierburi învolburate sub vântul roșu de-apus
la marginea de cer a pădurii de fag
pe covor de tufe de afin
și smirdar cu florile roze
acolo m-am dus
și stau întins
cuprins de letargia
celei mai visate dintre gnoze

Mai jos trupul uriașului mesteacăn
doborât vara trecută de trăznet e-acum cuib
de furnici și adăpost de păstori la vreme mare
coaja lui a rămas albă ca laptele
inima lui scobită de fulger pare-o arcă
ancorată în coasta muntelui
ca o argintată de sine uitare

Stau sus pe muchea Golcinului
în marea de ierburi purpurii
am găsit o limbă de pământ înflorit
am găsit pădure bătrână și apă curată
o lume cât de bună poate fi lumea
cea mai simplă dintre gnoze -
chiar sfânta letargie atâta de mult căutată

Golcin - vârf pe cumpăna de ape Cibin - Sadu

Din volumul GNOZE
Editura AXA - Botoșani, 2004

Povestea lui OMU

Din ciclul oamenilor abandonati de societate,

a retrasilor, a protestatarilor, a celor care au curaj de a spune NU, Jean Radu Vacarescu a reusit cimenteze scurta nuvela OMU din volumul Un sat numit Romania (2003), intr-o poveste memorabila: Moartea lui Omu, prezentata la Club Astra - cenaclul revistelor Euphorion, Profil Cultural si Transilvania in mai 2009. Materialul il gasiti aici.

Ioan Radu Văcărescu

Moartea lui Omu
O poveste din cartierul de vest.

1.

Omu nu era deloc un om obişnuit.

În ziua aceea, Omu a ieşit abia pe la cinci.

De obicei, în ultimii cinci-şase ani, ieşea mai devreme, adică imediat după orele prânzului. Desigur, nu era vorba, în cazul lui sau al ortacilor săi din cartier, de prânzul adevărat, cu masa în familie, cu ciorbă şi felul doi, cu tot tacâmul, aşa cum se mai purta în oraşul transilvan de la poalele munţilor, aflat încă, într-o mare măsură, într-o zodie tradiţionalist-familială, de vechi şi aşezate tradiţii burgheze, deşi, odată cu pătrunderea noilor mentalităţi occidentale, se mai schimbaseră lucrurile, în sensul că prânzul de tip fast - food sau alte obiceiuri noi de felul ăsta dadeau lovituri din ce în ce mai puternice vechilor obiceiuri ale locului. În cazul lui Omu, nu mai era vorba de mult însă de vreun prânz tradiţional în familie, dar nici de unul pe apucate, la chioşcul cu senvişuri de la colţul străzii sau la vreo gheretă de plastic sau tablă de pe centru cu kebap sau hamburgări, asta ca să nu mai vorbim de faptul cu totul ipotetic de a lua masa la una dintre multele crâşme, bunicele ca preţ pentru un om obişnuit, apărute duium în oraş.

Numai că, Omu nu era deloc un om obişnuit.

Ba chiar, s-ar putea spune, era unul dintre acei oameni cu totul speciali, dat mereu ca exemplu în tot cartierul de vest unde îşi ducea viaţa, ca şi prin alte locuri ale oraşului său natal. Aproape nu era zi lăsată de Dumnezeu în care Omu să nu fie amintit sau luat în discuţie, la crâşma unde îşi făcea veacul, adică la Boboci, în parcul din faţa complexului alimentar, unde se aduna mulţime de cetăţeni ai locului în fiecare seară, iar sâmbăta şi duminica încă de dimineaţă, la o partidă de cărţi, la un şah sau pur şi simplu la un comentariu pe teme politice sau fotbalistice, sau de vecini, aşa-zicând, din zona cartierului unde locuia de mai mulţi ani, lângă linia ferată, într-un Trabant fără uşi şi geamuri, transportat de Omu în locul acela al nimănui, deşi se pare că ar fi aparţinut totuşi cefereului, cu ajutorul prietenilor de pahar, de pe o stradă de case din celălat colţ al cartierului, unde vestita maşină dederistă fusese părăsită de proprietar, vehiculul cu pricina devenind, cu ajutorul unor pături şi folii transparente de plastic în rol de uşă şi fereastră, căminul de fiecare zi şi de fiecare noapte al omului pe care toţi oamenii din cartier şi din oraş îl porecliseră Omu.

La început, neştiind cum îl cheamă pe omul cel ciudat care locuia într-un trabant, sau uitând pur şi simplu numele lui sau, şi mai şi, nemaicrezând că o astfel de persoană ar mai putea avea nume şi prenume, lumea spunea aşa: „omu ăla din trabant” sau „omu ăla de la linia ferată” sau „omu ăla cu trabantu şi cu câinele ciobănesc”. Încetul cu încetul, şi mai ales din momentul în care toată suflarea din jur a aflat povestea tristă a acestuia, i s-a spus, dintr-o dată, „Omu”.

Nu de altceva, dar „omul din trabant” reprezenta cum nu se poate mai bine, în ochii tuturor concetăţenilor săi, un destin specific omului în general, acela al tragediei omeneşti dată de transformarea unui om obişnuit într-un paria al societăţii, într-un om care a pierdut totul, familie, casă, maşină, prieteni, din motive cum nu se poate mai omeneşti, dintre cele care se întâmplă mereu în lumea asta a noastră, având la bază, desigur, dragostea şi alcoolul.

Ca şi împăcarea cu soarta, în cazul lui Omu, ceea ce a dus la sentimente mult contradictorii în sânul întregului cartier, în sensul existenţei a două opinii contrare: adică cum, băi fraţilor, să te înşele nevasta în aşa hal, cu politrucul ăla nenorocit şi după aia să te dea afară din casă, adică cum, şi ce-i dacă Omu a rămas fără serviciu, e chiar aşa lucru mare în zilele noastre, păi fraţilor, să n-o omori? Desigur că Omu n-a omorât-o pe nevastă-sa, că nu era nebun să se pună la o astfel de caznă, dar s-a apucat de băut. De fapt acesta a şi fost cică motivul pentru care nevastă-sa a divorţat şi l-a dat afară din casă, cu autorul amantului ei care era mare sculă pe basculă în oraş. Că Omu avusese nevastă frumoasă şi deşteaptă, care îi făcuse o fată de mai mare dragul. Iar alţii dintre oamenii din jur, a doua categorie din cartier, ziceau aşa: păi ce să facă săracul om, avea ce face cu nebuna aia şi cu procurorul ei futalău, n-avea ce face, a rămas şomer de-acolo de la desenatorii tehnici, că au închis ăia serviciul şi au lăsat oamenii pe dinafară, şi ce să facă, aşa că s-a împăcat cu soarta, şi bine a făcut, las-o dracu de curvă, că Dumnezeu ştie şi le vede pe toate, şi nu dă cu parul.

Aşa că nici vorbă în cazul lui Omu să se hrănească el ca oamenii, nici la modul familial, aşa cum se întâmpla în vremurile bune de demult, când familia lui era una dintre cele mai invidiate şi respectate din cartier, nici în noul mod, al vremurilor noi capitaliste şi democratice, pe stil american.

Omu mânca o dată pe zi, cam pe la zece, unşpe în cursul dimineţii, la oarece timp după ce se trezea. Mânca şi el ce se putea, ce făcea rost cu o zi înainte, din mila unuia sau a altuia, sau ce cumpăra în ziua respectivă, pe puţinii bani câştigaţi din diverse comisioane, cărăuşii cu căruţul pe care-l avea în dotare, vânzare de cartoane şi ziare vechi sau alte asemenea activităţi greoaie şi neîndestulătoare. Însă se obişnuise cu toată tărăşenia asta, băi fraţilor, repeta de multe ori, mie mi s-a micit stomacul, ca la ăia care merg la spital şi la pune inel ca să nu mai bage atâta în ei, dar mă simt şi eu, culmea, acum la bătrâneţe, uşor la trup ca pasărea cerului şi limpede la minte ca un călugăr tibetan. Fraţii lui de suferinţă se hlizeau la auzul cuvintelor omului, spuse de acesta cu zâmbetul pe buze, şi încercau să producă mutre cât mai inteligente la auzul sintagmei „călugăr tibetan”. Ieri aşa, azi aşa, până într-o zi, când Haiceau, unul dinre fârtaţi, nemaiputând încropi mutra cu pricina, şi-a luat inima în dinţi şi l-a întrebat fără ocolişuri pe Omu, bă frate, zi-ne bă şi nouă care-i chestia asta cu călugărul ăla de care tot aminteşti. Şi, tot cu zâmbetul pe buze, Omu le-a spus, le-a adus din Trabant chiar şi o hartă, desciocolată dintr-un atlas şcolar vechi şi murdar de motorină, care reprezanta continentul Asia şi pe care cineva, poate chiar proprietarul momentan al hărţii, încercuise cu cărbune negru zona desemnată la faţa locului ca fiind Tibetul. Şi nu doar atât, Omu explicându-le cu de-a-nţelesul şi cum stă treaba prin America, unde există cei mai mulţi graşi din lume, iar moda este să-ţi lege burdihanul cu un inel de oţel, să-l facă mai mic ca să nu te mai caci pe tine de foame şi să slăbeşti, ca un actor de la Hollywood să te faci în câteva luni de zile.

2.

Nu exista Omu fără Atunci,

şi nici Atunci fără Omu.

Problema cea mare a lui Omu era însă alta.

Omu avea câine, un ciobănesc alb cu pete maro pe urechi şi pe piept. Îl chema Atunci şi-l ştia tot cartierul. Nu exista Omu fără Atunci, şi nici Atunci fără Omu. Relaţia lor nu era nici pe departe una de la stăpân la câinele acestuia, ci era una asertivă, de afecţiune şi respect reciproc. Dacă Omu nu avusese noroc de o relaţie familială normală, ba, mai mult, avusese ghinionul să tragă la sorţi o curvă de lux fără suflet, a ajuns totuşi să încropească, spre sfârşitul vieţii sale tragice, o relaţie ideală. Mulţi dintre cei din jur, dintre cei mai buni de gură, au şi schimbat la un moment dat perspectiva, zicând că, da, bine, fiecare sac îşi găseşte petecul, dar ar fi bine ca fiecare om să-şi găsească câinele. Numai că nu îi este dat oricui să-şi găsească un astfel de tovarăş pentru totdeauna. Omu era, după zodiacul chinezesc, născut în anul câinelui, era câine aşa-zicând, chiar el arătase povestea asta celor din jur, iar asta a fost o explicaţie suficientă pentru toţi pentru a se înţelege cum era posibilă o astfel de relaţie ideală.

Problema cea mare a lui Omu era însă hrănirea lui Atunci.

E adevărat, câinele nu mânca mult, era şi el săracul, de tânăr, un vagabond al cartierului, obişnuit cu posturile prelungite, rămăsese pe-acolo în urma unei turme de oi, care trecuse spre munţi, prin câmpul de dincolo de linia ferată, într-o primăvară şi într-o vreme în care astfel de obiceiuri strămoşeşti erau la ordinea zilei în regiunea oraşului de la poalele munţilor, dar care dispăruseră şi ele, cu timpul şi cu marile schimbări apărute în ţară de vreun decenu şi jumătate. Era destul de greu pentru Omu să facă rost zilnic de mâncare pentru Atunci. Ar fi fost uşor dacă ar fi procedat ca alţii, adică să caute prin gunoaie. Dar ar fi fost o impietate pentru el să-l hrănească pe Atunci în acest fel. Aşa că se strofoca zi de zi să-şi hrănească câinele cum trebuie, renunţa el la hrană pentru acesta. Şi se pare, au spus asta mai mulţi oameni din cartier, unii dintre ei cunoscători ai fenomenului animalier, sălbatic sau domestic, că Atunci ştia exact despre ce era vorba şi îi era recunoscător peste poate prietenului său Omu pentru sacrificiile făcute. Ca şi, de altfel, pentru faptul că dormea în Trabant împreună cu Omu, pe un pat improvizat pe nişte lăzi de lemn, din acelea de cincizeci de kile, în care se puneau cartofii pe vremuri, înainte ca leguma săracului să fie pusă în saci de nailon, cu stinghii relativ elastice şi uşor de înlocuit dacă se rupeau, Omu veşnic înveşmântat într-un palton negru cu guler de blană şi încălţat, vară, iarnă cu aceeaşi bocanci militari, acoperindu-se amândoi cu o plapumă albastru deschis umplută cu pene de gâscă, primită cadou de la Victoriţa, o femeie mai miloasă din cartier, care şi ea o facuse rost de la cineva care, vezi, nu mai suporta vechile obiceiuri româneşti de acoperemânt de noapte şi trecuse la dune moderne de plastic, înghesuindu-se unul în altul ca să se încălzească în friguroasele şi lungile nopţi care, mai bine de jumătate de an, se aştern peste meleagurile natale.

3.

La Boboci la o undă şi la un corpuscul

de tărie sau de bere.

În acea zi, contrar obiceiului, Omu nu a ieşit decât pe la cinci.

Încă din seara precedentă îl luase cu junghiuri pe la spate şi pe la oasele şi muşchii gambelor. E adevărat, fusese o iarnă grea, dintre cele mai grele cunoscute în ultimele decenii, o lună şi jumătate o ţinuse tot la minus zece şi cinşpe grade. Atunci fusese boier, îi crescuse o blănoacă de două palme, ca niciodată până atunci, astfel că Omu îşi dăduse seama încă de prin decembrie că-i aşteaptă o iarnă ca-n poveşti. Săracul câine, i-ar fi dat lui Omu, dacă s-ar fi putut, o parte bună din blana lui, ca să nu sufere de frig. Cu foamea te descurci, dacă n-ai ce băga în gură, mai zicea altădată Omu, bei, alcool dacă apuci şi se-ndură cineva să dea de băut, apă de la robinet, dacă n-ai altceva. Cu setea e problemă întotdeauna, nu cu hrana. Şi cu frigul de asemenea, degeaba faci focuri peste focuri, fraţilor, că adormi la căldură şi te trezeşti în ger, cu oasele bocnă, mai spunea Omu, noroc cu dulăul ăsta că mă mai încălzeşte, că altfel eram dus de mult pe cealaltă lume. În Tibet, completau Haiceau sau Stelică sau altul dintre fârtaţii adunaţi la Boboci la o undă şi la un corpuscul de tărie sau de bere. În Tibet, fraţilor, în Tibet, răspundea Omu cu gândul deja acolo, cu capul acoperit de o căciulă din blană de iac, stană în bătaia viforului himalaian.

N-a ieşit decât pe la cinci pentru că nu se putuse pur şi simplu ridica de pe lăzile de cartofi în rol de pat familial din Trabantul tras pe-o rână lângă calea ferată. Junghiurile deveniseră, oricum, în ultimul timp, odată cu venirea primăverii şi apoi a începutului de vară, tot mai greu de suportat. Dimineţile şi amiezile erau un chin, iar Omu aştepta mereu mai febril să treacă personalul de ora unu, ştiind că la vremea asta durerile îl mai lasă şi se putea urni afară şi apoi în cartier, la micile sale activităţi, în primul rând la aducerea de hrană pentru Atunci, ca şi la întâlnirile zilnice de la Boboci. Avea oarecum linişte până seara târziu, cam până pe la zece, ora la care se întorcea săgeata albastră care dimineaţa devreme ieşea din oraş către vest. Noaptea îi mai ogoia durerile Atunci, dar dimineaţa o lua de la capăt cu chinurile, chiar dacă câinele, în ultima vreme, stătea cu el în pat şi peste zi, simţind el că nu era în regulă cu omul lui.

4.

Câinele ăla care ţinea la Omu

ca la un frate de suferinţă.

Însă în acel an, cu două luni înainte, de Paşte adică, s-a întâmplat nenorocirea cea mare. Atunci, Omu l-a dat pe Atunci. Un gest care a părut la momentul respectiv de neînţeles, ba chiar cinic, din partea lui Omu, cum domne, să-şi vândă câinele ăla pe care se părea că îl iubeşte atât de mult, ziceau toţi oamenii din cartier, cum domne, câinele ăla care ţinea la Omu ca la un frate de suferinţă, cum se poate aşa ceva, ce s-a întâmplat cu omul ăsta, s-a prostit la cap?

Omu însă nu se prostise deloc la cap.

Ba chiar fusese foarte bine intenţionat. Pe Atunci îl luă cu binişorul, îi explică timp de mai multe zile cum stă treaba cu viaţa lor împreună şi cu faptul că el, Omu, nu mai are mult. Cu chiu cu vai, după lungi şi întortocheate explicaţii, Omu l-a făcut pe Atunci să priceapă că nu-i altă soluţie, dată fiind situaţia sa medicală, adică faptul clar ca lumina zilei că el nu-l mai poate îngriji cumsecade, decât de a-l da altcuiva, unui om de suflet care să aibă grijă de câine ca de propriul copil. Că, vorba ceea, spre deosebire de oameni, animalele de casă cum sunt câinii şi pisicile, rămân veşnic copii. Omu gândise mai de multă vreme la chestiune şi, chit că i se rupea sufletul, găsise un stăpân pentru Atunci, un om de treabă dintr-un alt cartier al oraşului, cu casă şi grădină, iubitor de animale, şi care, fără discuţie, putea să aibă grijă de câine mult mai bine decât o putea face el. Şi atunci, asta fiind marea lui problemă şi cuvintele pe care şi-i le repeta zi de zi, ce se va întâmpla cu Atunci, atunci când n-o să mai fiu?

Aşa că, în acel an de Paşte, Omu l-a dat pe Atunci, zicând tuturor că de fapt l-a vândut ca să dea de băut la ortaci. Într-adevăr, noul stăpân al câinelui îi dăduse nişte bani, nu ca plată, dar astfel ca de sărbători Omu să-i întreţină pe fârtaţii lui de la Boboci cu o tărie-două şi ceva bere la halbă. Despărţirea de Atunci fusese foarte grea, Omu nemaidându-se dus din curtea omului care luase câinele. Atunci căzuse într-o neagră melancolie, ochii negri ascunşi sub blană îi sclipeau de vinişoare roşii, iar dacă ar fi avut lacrimi, acestea ar fi curs gârlă. Într-un sârşit, Omu a plecat din curte şi s-a îndepărtat spre oraş, de-a lungul străzii aceleia de la marginea localităţii lor natale. Atunci rămăsese în poartă, privind cu neţărmurită tristeţe, dar şi cu înţelegere, în urma omului care îi fusese frate atâţia ani, acolo în cealaltă parte a oraşului, într-un nenorocit de Trabant de lângă linia ferată. Dar ce ani fericiţi totuşi, părea a spune Atunci, ce ani buni alături de un om bun şi loial, câine adevărat.

Fuseseră două luni de chin şi mai mare. Pe de o parte, durerile de oase şi de muşchi care păreau a nu se mai opri, chiar şi în orele după-amiezii, altădată cât de cât bunicele, pe de altă parte dorul de câinele lui, ca şi neliniştea care punea stăpânire pe Omu la gândul că Atunci ar putea avea probleme, deşi toate simţurile îi spuneau că, fără doar şi poate, câinele e deştept şi învăţat cu greul, că face faţă oriunde. Dar şi gândul că noul stăpân ar putea sa-şi arate şi altă faţă decât aceea văzută până atunci, că oamenii aşa sunt, filosofa Omu mereu, cu voce tare, în faţa fraţilor săi din agora zilnică de la Boboci, schimbători, imprevizibili, departe de tăria de caracter a animalelor celor dragi. Cam cu asta îşi ducea Omu grijile de două luni de când se despărţise de Atunci, încât prietenii de pahar de la Boboci au început chiar să-l înfiereze, prin vocea mai – marelui Stelică, bă Omu, acum în loc să ne spui tu şi să ne povesteşti aşa cum ne zici tu pe aia dreapta de ani de zile, acum numai şi numai de câinele ăla lăţos ne mai baţi la cap, lasă-l domne în plata lui, că acolo unde-i el e bine, are curte, păzeşte, are de mâncare în fiecare zi, ce te tot strofoci cu chestia asta, nu mai rămâne decât să ne toci la cap că l-ai vândut ca să ne dai nouă de băut, şi să ştii că noi toţi suntem de aceeaşi părere, bă Omu, şi eu, şi Haiceau, şi nevastă-mea Gripa, şi Lozu, chiar şi Vasile bă Omu, chiar şi el, că deşi tu l-ai poreclit AllyMcBeal, nu-i supărat pe tine, să ştii, ba chiar îi place dobitocului, are impresia că-i vorba de vreun fotbalist englez, că ăsta te apără întotdeauna frate, dar acum e şi el de aceeaşi părere cu noi.

5.

Omu a avut impresia

că a trecut foarte mult timp.

Venirea verii era altădată cel mai bun motiv de sărbătoare pentru Omu şi pentru Atunci. De data asta, iunie a venit cu durere în oase şi cu suferinţă în suflet. În acea zi, se făcuse târziu de tot, cinci după-masă adică, iar Omu abia ajunsese, mai mult târşâindu-şi picioarele, pe lângă blocurile de locuinţă de la marginea cartierului. Avea drumul lui în fiecare zi, intra pe aleea de lângă magazinul de materiale de construcţii, apoi trecea strada principală din cartier şi intra între blocurile vechi spre părculeţ, după care ieşea pe lângă ruinele vechii centrale termice către strada cotită care îl ducea exact în poartă la nea Ion, adică la gura crâşmei de cartier fără nume şi poreclită la Boboci, înainte vreme, imediat după revoluţie, De Fonseca, după numele unei firme italieneşti de pionierat pe tărâmurile româneşti abia ieşite din aşa zisa negură a comunismului.

Încet şi cu grijă, Omu ajunse, după minute bune de târât, în părculeţul dintre blocurile vechi ale cartierului, un fost loc de joacă pentru copii, altădată cu leagăne pe lanţuri, hucine, scări de căţărat, bări de ridicat în muşchi şi chiar un micuţ tobogan de tablă, în care, de-a lungul anilor, nici un copil de cartier n-a scăpat nejulit sau netăiat la picioare sau la coate din pricina niturilor desfăcute şi a marginilor tăioase de la încheieturi ale tablei jgheabului care închipuia acel mijloc ludic de absolută noutate la noi, în acele vremi de mult trecute. Cu timpul, amenajările acelea au dispărut una după alta, fie că s-au stricat de atâta zbenguială copilărească, ele nemaifiind reparate de intreprinderea comunală care le avea pe gestiune, fie că au fost furate bucată cu bucată, mai ales după revoluţie, fierul acela greu şi vopsit în verde lucios reprezentând o tentaţie imensă pentru haitele de adunători de astfel de materiale. Nu mai rămăsese decât gărduleţul parcului, adică un fel de înprejmuire, nu mai înaltă de jumătate de metru, din ţeavă de un ţol, prinsă într-un strat de ciment de o jumătate de metru băgat în pământ. Lucru temeinic, vechi, astfel că, oricât ar fi încercat cineva să-l smulgă, cu greu ar fi reuşit, iar ca să-l taie cu bomfaierul, aşa cum s-a procedat cu alte lucruri din parc, nu merita, că ţeava aia destul de subţire nu valora mare lucru. Gărduleţul acela era însă foarte bun acolo, pe el aşezându-se câteodată copiii grămadă, înghesuindu-se unul în altul, sau folosindu-l ca fileu de tenis cu piciorul, în strigătele de făcut linişte ale mai multor locatari din preajmă.

Ajuns în părculeţ, Omu se aşeză pe stinghia îngustă a îngrăditurii de fier, undeva mai la umbră, sub ramurile unui corcoduş, crescut acolo la o margine într-o stufoşenie de nedescris. Încercă să-şi odihnească picioarele, aşa că le întinse de câteva ori şi le retrase pe măsură, în trosnete de lemn vechi şi noduros. Era o zi foarte caldă de iunie, cu un soare atâta de strălucitor şi un cer atâta de senin, încât era clar că vara îşi intrase pe de-a întregul în drepturi. Părculeţul era pustiu la acea oră, copiii nemaiavând mare lucru de făcut în acel loc fără mijloace de joacă, iar pentru băieţii şi fetele de cartier, care se adunau acolo seară de seară la o poveste, o ţigară poştită şi bere la pet mutată din gură în gură, nu sunase încă ora adunării, la aceasta vreme a anului ea fiind mult încolo spre lăsarea întunericului. Chinuit de dureri şi schimonosit de poziţia cu totul neconfortabilă pe acea stinghie îngustă de fier, Omu se lăsă uşor într-o parte, în iarbă, poate-poate s-o mai linişti cumva pe acea moale şi proaspătă cuvertură. Se întinse cât era de lung, şi Omu era îndestul de lung ca să fie unul dintre cel mai înalţi oameni din cartier, înfofolit în nelipsitul său palton, cu căciula de blană pe cap, sucită într-o parte de lăsarea la rasul solului, şi-şi scoase din picioare bocancii cât toate zilele, după care îşi puse o mână sub cap şi încercă să se liniştească închizând ochii şi evitând pe cât se putea să fie abstras de punctişoarele roşii care-i jucau tontoroiul în întunericul din faţa ochilor. O durere mare îl cuprinse dintr-o dată la piept, dar care dispăru apoi pe dată, ca şi cum nici n-ar fi existat. Un fulger în piept, în plină vară, după care, sfârşit, Omu aţipi acolo sub corcoduş, în iarba multvisată o iarnă întreagă.

Când s-a trezit, tresărind din tot trupul, Omu a avut impresia că a trecut foarte mult timp.

Soarele nu se vedea şi nu se simţea, era cumva o anumită răcoare, ca după o ploaie sănătoasă de vară, când încă norii n-au dispărut de pe cer, iar în jur, acolo în părculeţ, în adânciturile formate an după an în pământul bătătorit, apăruseră vreo câteva băltoace. Iarba era şi ea udă binişor, semn că într-adevăr o ploaie se abătuse din senin şi turnase apă cu găleata peste oraş. Atunci Omu se ridică în capul oaselor şi privi mai atent în jur. Părculeţul era tot pustiu, dar golit parcă doar pentru o scurtă vreme de sumedenia de copii care îi dăduseră viaţă cu puţin timp în urmă, alungaţi pe la casele lor de ploaia neaşteptată. Simţea asta pentru că, de necrezut, părculeţul arăta ca odată, cu leagăne şi hucine, cu scăriţele binecunoscute şi cu toboganul ăla de tablă argintie, pe care Omu şi-i le amintea foarte bine, ca şi când ar fi privit o fotografie. Omu îşi frecă de mai multe ori obrajii, de sus în jos şi invers, îşi scoase căciula de pe cap şi o scutură de câteva ori peste iarbă, după care şi-o puse la loc pe cap, îşi încălţă bocancii, apoi se ridică în picioare şi se scutură pe pantaloni şi pe palton de apa care le îmbibase şi care-i pătruse până la cămaşă şi la izmene. După câteva clipe de scuturat, Omu privi cu aceeaşi uluială cum începură să apară înapoi în părculeţ copiii. Ieşeau cu repeziciune din scările blocurilor dimprejur, mulţi, tot mai mulţi, unii cu mingi sau cu palete rudimentare în mâini, alţii rostogolind cercuri subţiri de lemn, colorate în roşu sau în portocaliu sau în albastru. Se adunau grămadă cu ţipete şi gesturi energice, să reia jocul de unde îl lăsaseră. Cei mai mici erau aduşi în părculeţ de părinţii, târăş-grăpiş afară din blocuri sau căţăraţi pe umerii celor mari, chiar şi copilaşi de doi-trei anişori fiind puşi de ai lor, mamă sau tată, bunici sau fraţi mai mari, în leagănele atârnate pe lanţuri, sus pe scăriţe sau pe scaunul îngust al hucinelor. Copiii aceia, dar mai ales părinţii cu mogâldeţele după ei, trecând pe lângă Omu, îl priveau pe acesta cu mirare, ca şi când ar fi văzut pentru prima oară un astfel de om. Iar la un moment dat, unul dintre acei oameni mari, un tată ce-şi purta către un leagăn, rămas ca prin minune încă liber, o fetiţă de vreo patru ani, chiar îl luă pe Omu la întrebări, că cine e, ce caută acolo în parcul de joacă al copiilor, în cartierul lor de vază, şi să facă bine să plece de acolo că se sperie ăia mici.

Nemaiînţelegând nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lui, Omu îşi luă tălpăşiţa de-acolo spre aleea binecunoscută, din traseul său zilnic, care îl scotea în strada dintre blocuri şi case pe care se găsea crâşma de la Boboci. Ieşi din părculeţ la repezeală, dându-şi seama într-o străfulgerare că nu-l mai doare nimic. Absolut nimic. Ieşind din părculeţ către centrala termică părăsită şi în ruine, nimeri în plin soare şi în plină caniculă de după-amiază. Soarele strălucea pe cer, încă foarte sus, iar rotocoale de praf de zbenguiau în aer şi făceau să tremure nuanţele infinite de verde ale ierbii şi arborilor. După câţiva paşi pe aleea de dincolo de parc, dădu nas în nas cu nea Traian, om vechi al cartierului, locatar al blocului de alături de părculeţ, fostul său vecin de scară, care de la distanţă încă lua pe fitecine în răspăr, de bunăcuviinţă de altfel, nu de răutate, adică îi şi zise, măi Omule, ce mai faci măi, nu te-am mai văzut de câteva zile, cum o mai duci măi acolo la Trabant, măi Omule, cam târziu spre crâşmă, ai dormit de-amiază, te pomeneşti. Omu rămase oarecum stană, dar nu într-atât încât să nu-i dea bineţe omului şi să-i zică, nea Traiane, ce ploaie a dat, nea Traiane, ai văzut, aşa din senin, ce mai ploaie, de mi-a luat toată durerea din oase, parcă cu mâna, oare ce-o fi asta? Nea Traian îl privi atunci cu mirare, de parcă ar fi văzut o stafie, nu un om, răspunzându-i că, măi dragă Omule, tu încă nici n-ai ajuns la crâşmă şi eşti deja gata beat, unde-ai văzut tu ploaie, apă, care va sa zică, măi Omu, că n-a mai plouat de două săptămâni bune.

Omu n-a mai aşteptat nici o clipă şi, neîncrezător în spusele fostului său vecin, zbughind-o pe strada pustie către Boboci, uriaş în paltonul său negru şi cu căciula rusească pe cap, începu să pipăie, din goană, iarba şi frunzele arbuştilor de pe margini, cu aceeaşi mirare şi în aceeaşi stare de surescitare, ba chiar înspăimântat de faptul că era totul uscat, mai mult, că izbind iarba cu talpa bocancului se ridicau în aer rotocoale de praf vechi, că pe frunzele tinere se putea vedea şi simţi un strat foarte fin de praf alburiu. Şi abea dacă mai auzi glasul lui nea Traian rămas undeva în urmă între tufele mari de ploaie de aur şi de lămâiţă, cum îl dojenea părinteşte că, măi Omule, stai să-ţi povestesc de fiică-ta, c-a fost pe-acasă săptămâna trecută, cu un băiat după ea, stai frate, să-ţi spun ce şi cum. Altădată Omu ar fi alergat mort-copt să afle de la fostul său vecin câte ceva de fata lui, studentă la Bucureşti în ultimul an de facultate, atunci când venea acasă la mă-sa şi tatăl vitreg, în apartamentul din blocul de-alături de părculeţ.

Dar Omu era deja departe, şi nicio veste, chiar şi despre copilul lui, n-ar mai fi putut să-l aprească din goana către Boboci. Deşi la un moment dat avusese tentaţia să se întoarcă în parc, să mai vadă odată cu ochii lui băltoacele şi copiii întorşi la joacă, leagănele şi scăriţele încărcate de ei, puştanii croindu-şi corăbioare din hârtie şi suflând în pânze să le împingă câţiva centimetri pe luciul efemer de apă. Nu s-a întors, gândindu-se că e incredibil că a scăpat de durerile de oase, dacă mă apucă iar, aşa era iarăşi uşor la trup şi zbura la joasă înălţime ca o mare pasăre neagră spre localul de cartier.

6.

Poate că era iarăşi prin Tibet.

Omu a ajuns la Boboci pe la cinci şi jumătate, aflase el imediat ce a intrat pe poarta grădinii cu ciment pe jos şi mobilată cu mese şi scaune de fier vopsite cu alb şi cu verde, aşezate sub umbra de verdeaţă a viţei de vie, care acoperea peste tot partea de local în aer liber. Stelică avea ceas şi îi strigă imediat că, bă Omu, dă-o dracu, e cinci jumate, bă, şi abia acum apari, iar ai stat şi-ai plâns după Atunci. Omu se opri în poartă ca fulgerat, e cinci jumate, auzi, cum dracu, la cinci am plecat de-acasă, cum dracu, ce-o fi domne cu toată povestea cu somnul şi cu parcul şi cu copiii, băi fraţilor, le strigă ortacilor aşezaţi care-cum pe la mesele din curtea Bobocilor, azi a plouat sau nu, că fiţi atenţi, am paltonul ud şi căciula udă, să fiu, am adormit afară în iarbă şi m-a udat ploaia.

Atunci au început să râdă cu toţii, auzi frate, că l-a plouat în gât pe Omu, bă frate, aşa-i dacă n-ai cap, sau poate te-ai pişat pe tine, mai bine hai şi şezi, uite-aici e loc liber, lângă slăbănogul tău de AllyMcBeal, hai că-l trimitem pe Haiceau să-ţi aducă una mică să te întremezi, poate că nu mai scapi pe tine, că, atâta cât o ai de mare, şi cantitatea trebe să fie pe măsură, de-aia eşti ud ca Atunci când alerga ca nebunul prin ploaie şi lătra la tren.

Omu s-a aşezat cuminte la masă, exact acolo unde îi indicaseră băieţii, adică lângă Vasilică, zis şi AllyMcBeal, iar Haiceau, voluntar de profesie, se şi aruncă înăuntru în local să-l roage pe nea Ion să-l cinstească pe Omu cu o rachie, că are nevoie, face pe el, e ud tot, a intrat în anul morţii, nea Ioane, despărţirea de Atunci l-a dat gata, omul cel mai scump din cartier şi cu cea mai mare sculă din împrejurimi, uite ce-a ajuns.

Exact atunci am intrat şi eu la Boboci. Nu intru acolo prea des, că-mi trebuie bani serioşi, nu c-ar fi scump, e cea mai ieftină crâşmă din oraş, dar nu se face să intru şi să nu le dau de băut la băieţi, iar dacă-l cinstesc pe Omu sau pe Stelică, sare şi Gripa imediat cu gura, că ea ce cusur are, hai dom profesor, dă-o-ncolo, eşti boier nene, dă la toţi că se notează şi te duci direct în rai, o să te trezeşti acolo numai dumneata şi Sf. Petru, că numai dumneata dom profesor ne mai dai de băut şi ne dai senzaţia că nu pe degeaba, e adevărat, cine mai mînâncă aşa ca dumneata tocană de urzici o lună încheiată pe an, şi numai vârfuri vineţii şi fragede, ce ştie lumea de azi ce-i bun.

Ca de obicei le-am dat de băut la toţi, mai ales că unii erau deja cam făcuţi şi cu chef de vorbă. A băut şi Omu, prima rachie adusă de Haiceau şi după aia încă vreo două beri la halbă. Vorbeau toţi odată şi strigau în gura mare, se hlizeau şi făceau giumbuşlucuri, au făcut, spre disperarea mea că îşi fac şi mai mare chef de băut, şi concurs de flotări.

În tot acel timp, Omu a stat tăcut acolo pe locul lui, încotoşmănat în paltonul lui negru şi cu căciula pe cap. Contrar obiceiului, el fiind de cele mai multe ori în centrul atenţiei, cu poveştile şi vorbele sale întoarse pe dos, părea că se află undeva în altă parte, era cu gândul dus pe alte plaiuri. Dar nici acest lucru n-a părut ciudat celor din jur şi, mărturisesc, nici mie, poate că era iarăşi prin Tibet, la poalele unui vârf de piatră seacă, în bătaia vântului tăios. Sau poate se ruga în gând pentru Atunci, poate-i transmitea acestuia, acolo la celălat capăt al oraşului, sfaturile şi îndemnurile sale de bine, odată chiar povestise ortacilor că el crede în telepatie, dar nu între om şi om, ci între om şi animal, mai ale câine. Sau dacă nu câine, măcar lup. Însă ne-am privit ochi în ochi de câteva ori. Mi-a zâmbit, ba chiar o dată a şi dat din cap afirmativ, abea perceptibil pentru cei neatenţi din jur.

7.

Cât de complicată devine viaţa

atunci când moare un om.

Omu a murit către opt seara, în scaunul în care stătea aşezat în curte la Boboci.

Eu plecasem deja cam de vreo jumătate de oră, am vrut să prind deschis la aprozarul din cartier, că de aia ieşisem, după ceva legume de-o ciorbă. A murit cu zâmbetul pe buze, iar ortacii lui nu şi-au dat seama că a murit minute bune, Omu fiind foarte tăcut în aceea zi. La început au crezut că a adormit, toropit de căldura şi lumina roşie a soarelui care apunea uriaş la orizont, în dreptul turnului bisericii vechi de la marginea oraşului, şi de cantitatea de alcool, destul de consistentă, pe care-o îngurgitase.

Prima reacţie a băieţilor, când au văzut că Omu nu mişcă, nu respiră şi nu vorbeşte, a fost de neîncredere, bă ăsta poate că ne-o face, că ştie tot felul de tertipuri, chestii din ălea cu călugări tibetani, cred că se face, bă. Dar s-au prins apoi că nu-i de glumă. Au încercat să-l mişte cumva, să-l gâdile, să-l tragă de barbă, până când trupul omului se aplecă într-o parte ca un proiectil mare şi neagru, iar apoi se prăbuşi sub masa de tablă, care se zgudui ca la cutremur iar halbele şi paharele de pe ea se răsturnară şi se sparseră cu mare zgomot pe ciment.

Atunci a ieşit nea Ion să vadă ce se întâmplă, a crezut probabil că băieţii s-au îmbătat atâta de tare încât se iau la trântă sau chiar la bătaie, poate că Haiceau s-a dat iar la Gripa, că i-o mai trăsese ăleia şi altădată, sau poate că Stelică, aşa ca să facă pe cocoşul, s-a apucat iar de unul sau de altul, sau poate chiar o bate pe nevastă-sa, aşa ca să-i fie învăţătură de minte, că el e bărbat în casă. Nea Ion şi-a dat seama imediat ce s-a întâmplat. Băi, futui, a murit la mine în crâşmă, acuma băi băieţi trebuie să chemăm salvarea, să vedem ce şi cum, că ăia ştiu cum se procedează. Stăteau cu toţii stane, le trecuse beţia de tot şi au început să plângă. Plângeau încă atunci când a venit salvarea, după ce nea Ion sunase la 112, spunându-le ălora că e un om la el în crâşmă care e foarte bolnav şi aproape nu mai mişcă. Când a venit salvarea, i s-a spus asistentului că mortul n-are pe nimeni, că e om al străzii, ceea ce se şi vedea cu ochiul liber, iar crâşmarul a insistat că trebuie dus de-acolo, eventual la spital, sau altundeva, că statul e răspunzător acum de soarta omului, că dacă până atunci statul n-a avut grijă de el, acum că e mort trebuie făcut ceva cu el. Asistentul de pe salvare a întocmit rapid un certificat constatator al decesului, în care a scris că mortul s-a numit Omu, pentru că nimeni dintre cei din jur nu-şi mai amintea care a fost numele adevărat al acestuia, iar Omu nu mai avea acte de mult, şi i-a sfătuit să-l ducă pe mort acasă, sau dacă n-are aşa ceva, să-l transporte la vreo firmă de pompe funebre, de unde să fie apoi dus la groapă, nu înainte însă de a se merge la primărie pentru a se obţine un certificat de înmormântare. La toate acestea, ortacii lui Omu şi nea Ion au rămas înmărmuriţi, unii, cei care mai avuseseră decese în familie, amintindu-şi, ceilalţi, care nu se mai întâlniseră cu astfel de lucruri, dându-şi seama pe moment, cât de complicată devine viaţa atunci când moare un om.

8.

La Trabant, că acolo a fost casa lui.

Asistentul a plecat de la Boboci lăsându-le pe masa la care stătuse Omu hârtia în care scria că acesta e mort.

S-au apucat şi şi-au ridicat prietenul înapoi pe scaun şi i-au pus căciula la loc pe cap, adunând-o de pe jos dintre chiştoace şi cioburi de halbe şi pahare, înjurându-l în gura mare pe nea Ion care le spusese, băi, fraţilor, eu zic să-l duceţi acasă la fosta nevastă, că aia poate că mai ştie cum l-a chemat şi poate că-i face hârtie la primărie şi-l îngroapă ea, că asta-i la noi la români, băi fraţilor, nevasta, chit că mai e cu tine, chit că nu, trebuie să-şi îngroape omul. De fapt, şi-au dat seama ortacii lui Omu, nea Ion vroia să scape cât mai repede de mort, nu i-a căzut bine deloc că Omu a murit la el în local, chiar dacă a murit afară, în curte, nu înăuntru, în localul propriu-zis. I-au îmbumbat paltonul, i-au aşezat mai bine căciula pe cap şi au încercat să-l ridice pe mort şi apoi să-l scoată afară din curte, bă, îl ducem la Trabant, că acolo a fost casa lui de ani de zile, şi vocea lui Stelică a sunat grav în liniştea serii de iunie şi-n lumina ca sângele care acoperea orizontul, ce să caute la curva aia de la bloc, păi ce crezi, nea Ioane, că aia ne primeşte cu Omu mort după noi, aia cu procurorul ei sună la poliţie şi ne leagă, eşti nebun, mai bine zi mersi domne că a murit cu ochii închişi, a ştiut el ce-a ştiut, că altfel trebuia să-i închidem noi, şi nu ne-ar fi fost totuna.

Dacă pe moment beţia le trecuse, alcoolul îşi făcea însă treaba mai departe. Şi treji să fi fost, şi ar fi fost greu peste măsură să-l care pe Omu atâta drum până la marginea cartierului. L-au apucat cu toţii, care cum, de mâini, de picioare, de cap, de palton, înghesuiţi unul în altul, aplecaţi de şale, încercând să-l scoată din curte pe mort şi să ia calea spre linia ferată. Omu fusese un om înalt, dar slab, mai ales în ultimii lui ani, când hrana devenise pentru el un lucru de nebăgat în seamă. Dar băieţilor li s-a părut că acesta e atâta de greu încât le va fi imposibil să-l care tot drumul până la Trabant, nu-i nimic, fraţilor, şi vocea lui Stelică se auzi în mijlocul străzii, în întunericul care se lăsase deja peste cartierul natal, întărită de sprijinul vocal al Gripei, aflată lângă umărul lui şi ţinându-i capul cât mai sus lui Omu, mai lăsăm jos, ne mai odihnim, trebuie să-l ducem acasă la el, asta-i datoria noastră de onoare pe ziua de azi, iar după aia trebuie să facem priveghi, cu tot ce trebuie, bă Haiceau, întorce-te repede la nea Ion, să nu închidă, să ne dea pe datorie de băut, ia vreo câteva sticle de tărie, nu putem să-l priveghem pe Omu fără băutură, stăm acolo la Trabant toată noaptea.

9.

S-a dus săracul Omu,

ce să-i faci, n-ai ce-i face.

Aproape ajunseseră cu Omu în părculeţ când le-am ieşit înainte. Am mai zăbovit şi eu prin cartier, cu unul, cu altul, în poveşti, după ce m-am aprovizionat cu legume şi zarzavaturi. Mă îndreptam cu grăbire spre casă şi ieşisem din parc pe aleea dintre blocurile vechi ale cartierului, când am dat nas în nas cu gaşca de la Boboci. Mi-am dat seama imediat că Omu a murit, pentru că era întins pe jos, undeva în iarbă şi în buruieni la marginea aleii. Omu n-a fost dus acasă niciodată pe sus, chiar dacă era băut mangă. Măcar atât, dacă tot sunt beţivan clasa întâi, spunea el câteodată, să ajung acasă pe picioarele mele. Când n-o să mai ajung în felul ăsta, atunci înseamnă că-s mort. Şi iată că era chiar aşa cum prevăzuse, pe ultimul lui drum de la crâşmă spre casă. L-am lăsat jos, dom profesor, că-i greu de nu mai putem, şi-am băut şi noi pe rupte azi, ce să facem, am fi băut şi mai dihai dacă am fi ştiut ce se va întâmpla, se auzi din întuneric vocea lui Stelică, printre câteva fumuri repezi din ţigară. Stăm şi hodinim şi pipăm, că nu mai putem, şi mai e încă drum până la Trabant, se mai auzi încă o dată vocea lui Stelică, acompaniată de vocile guturale ale celorlalţi, dintre care se distingea, în tăcerea nopţii şi în lumina puţină a lămpii chioare de lângă fosta centrală termică a cartierului, vocea ascuţită şi gâfâită a Gripei. S-a dus săracul Omu, ce să-i faci, n-ai ce-i face, aşa ne ducem toţi, dom profesor, nu scapă nimeni, măcar Omu n-a dus-o chiar rău în ultimii ani, a avut linişte şi chiar mulţumire sufletească, l-a avut pe Atunci, iar acum uite că are cine să-l ducă acasă şi să-l privegheze. Numai cu îngropatul nu ştim încă ce să facem, s-a auzit iarăşi vocea lui Stelică, pentru chestia asta trebuie acte şi bani, Omu n-are nici de unele, nici de altele, iar noi nici atâta, poate că facem cumva şi rezolvăm, dom profesor, cu dumneata, cu oamenii din cartier, poate facem şi pomană la nea Ion în curte. Le-am răspuns că o să discutăm asta mai târziu, că este timp destul, dar numai după ce-o să-mi povestească ce s-a întâmplat cu Omu, abia ce ne-am despărţit la Boboci şi Omu e mort şi dus acasă la Trabant. Le-am mai spus că până ajung ei acasă la Omu, eu dau fuga până acasă ca să las plasa de cumpărături şi sa aduc nişte lumânări, că dacă tot a murit fără lumânare la cap, aşa cum îmi imaginam că s-a întâmplat, măcar priveghiul să-l întocmim cumsecade.

L-au ridicat pe Omu şi au plecat încet şi cu mare grijă, iar când aproape au ajuns să dispară după colţul de verdeaţă sălbatică de la intrarea în părculeţ, am auzit vocea groasă a lui Vasilică strigându-mi că, dom profesor, adu şi de băut, că ştim că ai destul în pivniţă, că nea Ion nu ne-a dat pe datorie decât două jumătăţi de rachiu.

10.

Un urlet a sfâşiat atunci

tăcerea nopţii luminate ca ziua.

Am răms o clipă locului privind în urma găştii de la Boboci dispărând în părculeţ. Am luat-o după ei încet şi pentru câteva clipe mi-au apărut din nou în raza privirii, o îngrămădire de umbre vociferând, dispărând apoi iarăşi între gardurile vii din cealaltă parte a parcului. Am tăiat parcul prin mijloc şi m-am aşezat pe stinghia îngustă de fier a vechii îngrădituri. Mi-am aprins o ţigare şi am tras câteva fumuri cu sete, unul după altul. Am ridicat ochii spre cer, mirat că se făcuse lumină în jur ca ziua. O jumătate de lună uriaşă şi portocalie se afla deasupra blocului din faţă, printre vechile antene de televiziune, rămase acolo pe acoperiş ca nişte ramuri uscate de copac. În câteva minute, până am terminat ţigara, întregul astru străluci pe bolta senină, albită de stelele lui iunie. Am dat drumul ţigării şi am călcat-o cu talpa pantofului. Mi-am dat seama într-o străfulgerare că o aruncasem într-o mică băltoacă, iar eu însumi stăteam cu pantofii în acea băltoacă, astfel încât eram ud până la glazne. Am privit în jur cu mirare şi am observat că erau mai multe bălţi de acest fel, ici şi acolo în părculeţ. Mi-am amintit cu stupoare ce spusese Omu atunci când a ajuns, către seară, la Boboci, despre ploaia care-i luase durerile de oase cu mâna parcă. M-am ridicat, am luat sacoşa cu legume din iarba udă de lângă îngrăditură şi am luat-o spre casă. Dintr-o dată, ca un fulger alb, un câine ţâşni dinspre aleea din faţă. M-am uitat cu atenţie, era un ciobănesc lăţos care se opri brusc în faţa mea. Un urlet a sfâşiat atunci tăcerea nopţii luminate ca ziua. Apoi câinele ţâşni iar într-o goană nebună spre ieşirea din parc. L-am privit dispărând în verdeaţa întunecată de la marginea de vest a părculeţului şi apoi am plecat spre casă să aduc lumânări, mâncare şi băutură.