Iele (adso de calva)

Ielele m-au fascinat de mic,
Ca oricare alte povești,
S-au estompat în timp.
Dar într-o sâmbătă lină,
Una mi-a dat fiori.
Abia atunci am înțeles de ce
Bărbații își pierd mințile,
Casele și nevestele.

Nikos Kazantzakis şi păcatele tinereţii

Când o femeie te cheamă sa împarţi culcuşul cu ea, tinere, şi nu te duci, sufletul tău e pierdut! Femeia aceea va ofta în ziua marii judecăţi, şi oftatul acela, oricine-ai fi tu şi oricâte fapte bune ai fi săvârşit, te va prăvăli în iad!

 O frază care a justificat păcatele tinereţii şi despărţirile anunţate în dimineţi răcoroase.

Tot ce e bun în lumea asta e născocit de diavol: muierile frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e mana Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe călugări, posturile, ceaiul de muşeţel şi muierile urate, pfui! 

O frază care închide tinereţea şi aduce pocăinţa (cel puţin pentru unii). Fiecare vârstă are justificările şi păcatele ei.

fires on the plain nobi 1959

Cum sunt la carantina si e plictiseala la greu am inceput sa ma ocup mai mult de filmele si de cartile de calitate, la care ai nevoie de timp sa le ingurgitezi.

Filmul de astazi este regizat de Kon Ichikawa in 1959 si spune povestea tragica a Armatei Imperiale Japoneze in ultimele zile a bataliei de la Leyte in Filipine, 1945. Trupele sunt in disolutie, nu mai exista autoritate, provizii sau ordine de lupta. Fiecare incearca sa supravietuiasca pe cont propriu. Singura intrebare este cat de departe trebuie sa mergi pentru a supravietui?  Unii ajung la canibalism si crime.

Filmul urmareste povestea unui soldat bolnav, Tamura. Imaginea alb negru este de un dramatism iesit din comun, o buna lectie despre limitele umane. Cateodata moartea rapida poate sa fie o izbavire din singuratatea apasatoare, foamete, boala si nebunie duse la extrem. Personajul nostru si filmul sunt legate prin miscari elaborate, incete, din care regizorul extrage o arta a durerii si a disperarii pe care o simti tot mai acut, pe masura ce timpul se scurge. Ichikawa induce  stare de speranta continua, la limita.

la izolare

cu nasul inflamat si dureri de gat... asa incat am aplicat planul carantina. In speta autoizolare, cu familia plecata la soacra...
Tone de mancare in frigider si barul plin de bautura.
Degeaba, beau ceai negru cu lamaie si cu miere si stau in pat... plictiseala la greu si o liniste sa o tai cu cutitul.

johnny mafiotul de Ioan Radu Vacarescu

Pentru ca nu am mai fost la munte demult, de dinainte sa imbatranesc si sa fiu carunt, chiar daca mi-am promis si ne-am promis ca vom merge... m-am suparat si am recitit o poveste admirabila;

JOHNNY MAFIOTUL

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de IOAN RADU VĂCĂRESCU

„Domne, îl vezi pe ăsta?”

„Pe cine, nea Ştefane?”

„Pe ăsta, domne, măgarul ăsta”, insistă nea Ştefan, arătând cu degetul spre cel mai mic şi mai deschis la culoare măgar dintre cei cinci care îşi fac de lucru în faţa cabanei, printre tufele de afin şi molizi, „ăsta mic, domne, care mănâncă punga aia albastră de plastic.”

„Am înţeles, nea Ştefane, ăsta mic şi cafeniu”, întăresc eu ca să se vadă că am priceput.

„Domne, îl vezi?”, accentuează nea Ştefan, cu mâinile în şold şi cu capul lăsat într-o dungă, privindu-şi măgarul proprietate personală fix în ochi..

„Da, nea Ştefane, îl văd, ce-i cu el, domne, de-l bagi în seamă în felul ăsta, e vreun măgar mai deosebit?”

„Domne, ăsta-i mare mafiot, n-ai văzut aşa ceva!”

„Păi cum aşa, nea Ştefane, cum adică-i mafiot, măgarul ăsta pare simpatic”, zic eu, privind cu interes sporit spre măgăruşul cu pricina, cel mai nou personaj de la cabana de creastă binecunoscută mie de amar de ani, ca şi cabanierul, nea Ştefan.

„Domne, mafiot mai mare ca Johnny nu există, îţi spun eu, n-ai văzut aşa ceva”, se enervează mai departe cabanierul.

„Şi zici că-l cheamă Johnny, nea Ştefane, dar de unde până unde…”

„Da, Johnny, aşa i-am zis, pentru că-i mare mafiot domne, deşi nu părea chiar aşa atunci când l-am adus aici”, continuă nea Ştefan, pornit pe mărturisiri complete. „Părea un măgar obişnuit, acuma ştii şi dumneata, dom profesor, că-i lucrul dracului cu măgarii ăştia, trebuie să-i alegi cu mare grijă, altfel ţi-ai luat cea mai mare belea pe cap”.

„De unde l-ai adus, nea Ştefane?”, mai zic eu, cu un ton oarecum indignat de comportamentul, în general vorbind, al măgarilor, aşa puţini câţi au mai rămas ei pe la noi, şi al mafiotului Johnny în special.

„Păi, stai să vezi, că mi-a făcut figuri încă de pe drum, când l-am cumpărat”, se pune la vorbă nea Ştefan, aşezându-se pe banca de lemn din faţa cabanei, invitându-mă să iau loc şi strigând la Hanţi să aducă degrabă un vin roşu din pivniţă, o sticlă de Borsec şi patru pahare mari.

Hanţi nu-i altul decât ajutorul de cabanier, care se vede undeva în cabană, prin fereastra deschisă, făcându-şi de lucru pe-acolo cam de pomană.

„L-am cumpărat din Trainei, ştii că am mai luat măgari de acolo şi altădată, măgari buni, cât de cât”, îşi continuă povestea cabanierul, strigând iarăşi la Hanţi, să-i aducă şi pachetul de ţigări din bucătărie.

„Domne, m-am lăsat de fumat acuma o jumătate de an, şi mafiotul ăsta m-a făcut să mă apuc din nou, îţi vine să crezi aşa ceva? Domne, părea cel mai cuminte măgar, acolo în grajd la nea Ion, în Trainei, că mi-a şi zis omul, ia-l pe ăsta, domnu’ Ştefan, că-i înger. Înger pe dracu, ce să-ţi povestesc, dom profesor…” se opreşte brusc nea Ştefan, că tocmai apare Hanţi din cabană cu marfa cerută.

„Greu se mişcă, domne, poporul ăsta german. Hanţi se crede şef aici, şi eu parcă aş fi imigrant la el în Germania. Băi, Hanţi, vezi că eu sunt şef aici, auzi băi Hanţi… Ce să-i fac, dom profesor, se mişcă greu, dar sasul ăsta stă singur aici pe munte jumătate de an, cu măgarii, cu câinii şi cu găinile, când vin aici primăvara nu mai ştie deloc româneşte iar săseşte zice numai în propoziţii scurte, din subiect şi predicat…”

„Mersi, Hanţi”, îi zic sasului, amic vechi şi el, ajutor de cabanier fără de care nici nu s-ar mai putea închipui cabana din creierul munţilor, în timp ce acesta, zâmbind împăciuitor pe sub mustaţă, ne toarnă vin în pahare şi ne lasă pe noi să alegem dacă bem cu apă „singură” sau şpriţ.

„Băi Hanţi, du-te şi vezi de ceai, că o să vină turişti mulţi azi, c-au pocnit tăciunii în sobă încă de azi noapte, de pe creastă mai ales, şi după aia te duci jos la carlingă după marfă, aduci toată berea de-acolo”, îi trasează cabanierul sarcinile sasului, trăgându-mi cu ochiul şi sorbind din paharul cu vin.

„Pe Johnny îl iau, nea Ştefane?”, întreabă Hanţi, părând a fi chiar îngrijorat de răspunsul care l-ar putea primi de la patron.

„Ia-l, o să vezi tu pe dracu, dar n-am ce-ţi face, trebe să-l învăţăm odată şi-odată meseria, că despre asta-i vorba dom profesor, că măgarul ăsta ne scoate peri albi, de-mi vine să-l leg într-o noapte în pădure de-un brad, să-l pape ursul”, se întoarce spre mine nea Ştefan, îndemnându-mă cu gesturi limpezi să beau din vinul adus, fabricaţie proprie, după cum am mai degustat în câteva rânduri în cele două zile de când mă aflu la cabană.

„ Ziceai, nea Ştefane, că Johnny ţi-a făcut pocinogul încă de pe drum, atunci când l-ai adus…”, îl aduc eu pe cabanier la loc, la povestea cu măgăruşul.

„Da, dom profesor, aşa ceva n-ai mai văzut, l-am băgat în Aro, în spate, şi l-am legat cu funia de la grumaz de piciorul banchetei. Am hurducăit sărmana maşină pe drumul ăla rău până în Răşinari, prin gropile ca tranşeele. Când am intrat în Răşinari, după ce treceam pe asfalt de câte-un om de pe marginea drumului sau de la poartă, ăia îmi făceau semne disperate, îi vedeam în retrovizoare cum strigă şi fac semne spre maşină. Am oprit şi, ce să vezi, nu mai aveam uşă în spate la Aro. Mafiotul ăsta, nu l-am auzit domne, în hurducăraia aia de pe arătură şi-n zgomotul turaţiei, mi-a plesnit cu copitele uşa din spate şi-a aruncat-o undeva pe drum. Mai mult, domne, atunci când am oprit, ce crezi că făcea?” aproape că se sufocă nea Şerban, ridicat brusc în picioare, cu mâinile în şold şi întors pe jumătate spre mafiotul cu pricina, care n-are nici o treabă şi morfoleşte mai departe la punga albastră de plastic. Dar privind foarte atent, cineva ar fi putut zări parcă o umbră de maliţie măgărească în ochii umezi şi negri ai măgăruşului cel cafeniu.

„Respiră, nea Ştefane, ia un gât de vin şi respiră domne, ce dracu…” încerc eu să-l liniştesc pe cabanier, deşi îmi dau seama, din experienţă, că n-am nici o şansă.

„Domne, rodea funia cu care era legat, şi nu mai avea mult s-o dea gata, că au măgarii ăştia nişte fasole sub buzoaiele ălea de n-ai pomenit. Dacă nu-mi făceau semne fraierii ăia din Răşinari mafiotul ăsta s-ar fi dezlegat singur şi-ar fi sărit din maşină. Şi-ar fi fost destul s-o ia peste deal în Prislop, la şarpalăi, că nu ştiu cum l-aş mai fi recuperat, ţi-am povestit ce-am păţit cu ţiganii şi cu Ţuţu.”

Ţuţu e şeful haitei de câini de la cabană, un mioritic alb cu negru de toată frumuseţea şi, mai mult, unchiul dulăului meu de acasă, pe nume Clyde. Pe Ţuţu l-au furat ţiganii acum vreo două veri, copleşiţi săracii de splendoarea câinelui, în comparaţie cu javrele lor de-acasă. Erau ţiganii de la marginea satului din vale, urcaţi la munte la cules de afine. Însă nimeni de la cabană nu pricepe până-n ziua de azi cu ce anume l-au momit, pentru că Ţuţu se făcea foc şi pară la apariţia şirurilor de şarpalăi încărcaţi cu coşuri, să facă şi ei un ban cinstit în fiecare vară. Nea Ştefan l-a căutat peste tot câteva luni bune, până când un cunoscut din sat i-a şoptit că Ţuţu păzeşte bătătura unor ţigani din sat, chiar la marginea marginii. Când a ajuns acolo, cabanierul era să nu-l mai recunoască pe săracul dulău, atâta de slab şi de jerpelit era acesta. Fără să ţină cont de lătrăturile celorlalte jigodii sau de strigătele de jale şi de luptă ale clanului adunat ca la comandă în bătătură, între care se sumeţea ăl bătrân către cabanier cu strigăte de „Ce vreai mo?”, nea Ştefan s-a dus direct la Ţuţu, care scâncea de bucurie ca un pui de câteva săptămâni, l-a dezlegat din hărdăzăul soios cu care îl legaseră ţiganii de trunchiul unui prun schilod şi l-a urcat repede în Aro, după care s-a întors către şatră strigând la rându-i, ca să-l audă tot neamul oploşit la marginea satului, în case netencuite şi fără ogrăzi: „Mo, dacă vă mai prind pe la cabană la afine, vă-mpuşc pe toţi!”. După care scoase din buzunarul de la geacă, din interior, un pistol cu gaze cât toate zilele şi slobozi un foc în aer, după care ţiganii au dispărut într-o clipită care pe unde, iar jigodiile s-au ascuns pe sub coteţe sau au luat-o la fugă peste haturi.

„Şi zici că rodea funia, nea Ştefane…”

„Da, dom profesor, rodea domne, uite aşa cum roade punga aia de plastic, domne, ăsta roade orice, să vezi cum arată grajdul, numai şina cu cuie de la intrare, aia pentru tălpile ursului, a scăpat de mozoleală. Mănâncă, domne, cât toţi ăilalţi la un loc, dar tot mic rămâne, cred că de-al dracului”, se oftică în continuare nea Ştefan, dar nu uită să umple cele două pahare mari de sticlă groasă de pe masa de bârne la care stăm la soare în faţa cabanei.

„Şi cu uşa de la Aro ce s-a întâmplat?”, mai întreb eu după o gură zdravănă de vin roşu şi o alta de Borsec rece.

„M-am întors după ea pe drum, dar nu prea mult. Altă hurducăială, cu Johnny legat acolo în spatele maşinii şi răgând ca la nebuni, cu uşa lipsă, că după ce-am găsit-o, era atâta de îndoită de copitele dobitocului că n-am putut s-o aşez la loc. Aşa am venit până la oraş, dar nu l-am putut aduce atunci la cabană, că nu puteam ieşi în şoseaua naţională fără uşă la Aro. Şi poţi să-ţi imaginezi dom profesor c-a trebuit să-l ţin undeva în oraş pe mafiot până mi-am reparat maşina. Asta a însemnat trei zile de groază, că a trebuit să-l ţin acasă, în curte. Trei zile de scandal monstru cu nevastă-mea, cu vecinii, cu tot cartierul. A venit poliţia şi mi-a dat amendă, ba, dacă l-aş mai fi ţinut acolo încă o zi, două, venea Primăria să mă ardă. Nebunul zbiera într-una, ziua şi noaptea, başca faptul că a făcut praf gardul de beton lângă care l-am legat de corcoduşul ăla mare din curtea mea. Iar de mâncare i-am dat cantităţi industriale de varză şi dovleci şi alte legume de la piaţa de lângă mine, că au venit oltenii, doar mă cunosc toţi, şi l-au îmbuibat pe mafiot, numai să nu mai strige şi să bage groaza în zonă. Ca să nu-ţi mai spun cât a trebuit să curăţ curtea de balegă! Cât e de mic, lua-l-ar bau-baul de mafiot!”

„Da, domne”, zic eu ca să-l completez pe stăpânul măgăruşului, „e micuţ şi pare tare simpatic atunci când te uiţi la el, cu ochii ăia mari şi umezi ca de viţeluş”.

„E şmecher, dom profesor, face pe îngeraşul, nici nu poţi să crezi cât e de jnapan, se gudură pe lângă străini ca un căţeluş ca să primească haleală. Stai numai să vezi când apar turiştii mai încolo, cum se duce ţanc la ei şi cerşeşte…”, îmi explică nea Ştefan cum vine treaba cu micul mafiot din neamul măgăresc şi oprindu-se cu gura căscată la vederea lui Hanţi care-şi face apariţia din cabană cu harnaşamentele măgarilor după el.

„Acum plec la carlingă, nea Ştefane…”, apucă să spună Hanţi cu glas mieros.

„Acum pleci la carlingă, zici, băi Hanţi…”, îşi îndreaptă spatele cabanierul şi îşi pune mâinile în şold. „Păi eu credeam că te-ai şi întors, băi Hanţi, şi trecem pe bere, că vinul e pe terminate şi s-a făcut cald pe aici prin jur”.

Dar până să termine nea Ştefan ce are de spus, Hanţi încearcă să se facă nevăzut cu măgari şi cu câini cu tot, în jos pe cărare, câinii în faţă cu Ţuţu în frunte, măgarii unul după altul după sas, ascultători.

„Băi Hanţi”, strigă cabanierul după ajutorul său, „ţi-am zis să-l iei şi pe Johnny, ce faci?”

„Am crezut că vine singur după mine, nea Ştefane”, se întoarce Hanţi, îl leagă cu funia pe măgăruş şi-l trage după el la vale.

„Ai crezut pe dracu, eşti la fel de mafiot ca el, băi Hanţi”, se ridică în picioare cabanierul, ţintuindu-l pe sas cu degetul. „Dom profesor, ăsta cuplu, domne, Hanţi şi Johnny, un sas jnapan şi un american mafiot din Trainei. Nu ştiu ce-or face la iarnă când bate numai vântul pe-aici, va fi care pe care. Dar cred că tot Johnny va fi mai tare, îl bagă pe neamţ în draci. Las să fie aşa, să vadă Hanţi cum e când dai de unul mai căpos decât tine”.

„Nea Ştefane, ai văzut ce cuminte s-a dus mafiotul dumitale după Hanţi?”, întreb eu ca şi când n-am priceput nimic din ce-a povestit omul până atunci.

„Păi aşa face, la vale se duce fără probleme, dar să vezi când urcă la cabană, şi doar e băgat în trupă numai de formă, că încă nu l-am încărcat cu marfă. Marfa o cară elicopterele celelalte, ăsta mic n-are nici o treabă”.

„Cum adică elicoptere, nea Ştefan?”, mă mir ca ars la exprimarea comeseanului meu, care parcă se mai calmase cât de cât, deşi ştiam din experienţă că nu era decât o scurtă pauză de respiraţie.

„Elicoptere de creastă, dom profesor, ce crezi dumneata, că-i aşa de simplu?”, râde pe sub mustaţa-i stufoasă cabanierul. „Stai să vezi ce-am păţit de curând. Am aflat că vine în control tipa din minister care răspunde de cabanele de creastă, de fapt noi am chemat-o, cabanierii, ca să-l punem cu botul pe labe pe bandit. Ştii despre cine-i vorba, ţi-am povestit.”

Banditul este fostul şef al unităţii care avea cabanele şi care le-a vândut sau le-a dat în locaţie cabanierilor, celor care au dorit chestia asta. Bandit pentru că fără să facă nimic s-a umplut de bani din şmecherii cu sărmanii oameni. Au fost şi câteva procese între cabanieri şi zisul fost-actual şef, dar n-au realizat mare lucru pentru că banditul avea pe mai mulţi sus de tot, la Bucureşti, şi-n partidul de la putere, şi în alte partide parlamentare. Bandiţi şi ăia, bineînţeles, care şi-au tras şi ei cât au putut din afacerea asta cu cabanele de creastă.

„Şi ca să fie totul în regulă”, continuă nea Ştefan, suspect de calm fiind vorba de bandiţii care i-au mâncat zilele de când a cumpărat cabana şi-o plăteşte lunar de cinci ori cât ar face în mod cinstit, dar n-are ce face că trebuie să trăiască şi el din ceva, „m-am dus la protecţia muncii, că numai cu ăia nu aveam actele aduse la zi. Acolo a trebuit să declar întâi ce am pe-aici prin bătătură, oameni, scule şi animale, adică Hanţi, drujba, topoarele, porcul, găinile şi elicopterele. Adică, i-am zis tipului de la protecţia muncii că eu duc marfa aici sus cu patru elicoptere: Janeta, Fritz, Costică şi Pinky”.

„Hai, nea Ştefane, vorbeşti serios, domne!?”, râd eu din tot sufletul.

„Da, dom profesor, aşa i-am zis”, râde şi cabanierul cu toată gura, „şi ăla de la protecţie s-a uitat la mine cu mare admiraţie, cum că eu am patru elicopere de marfă şi m-a întrebat dacă aşa–i cheamă pe piloţii elicopterelor…L-am lăsat să se bucure un pic şi după aia i-am spus la tâmpit că-i vorba de patru măgari şi că trebuie să-mi indice bibliografia pentru ajutorul meu, zis Hanţi, pentru protecţia muncii cu măgarii la cabană”, râde în continuare nea Ştefan. „Omul, săracul, m-a crezut uşor într-o ureche, ceea ce s-ar putea să aibă dreptate”, se autocompătimeşte cabanierul printre hohoteli, „şi m-a lăsat repede în pace semnându-mi hârtiile pe sub groaza de ştampile”.

„Johnny încă nu-i elicopter de creastă”, revin eu la problema noastră de bază.

„Ăla ? Ăla mic e avion de vânătoare, bată-l să-l bată”, se zburleşte mai departe nea Ştefan. „Domne, dar stai să vezi când a venit tipa de la minister. Ne-am întâlnit toţi cabanierii la Bulevard s-o întâmpinăm, să stăm la o cafea şi să-i explicăm despre ce-i vorba cu bandiţii. Am stat, am tratat-o cu o cafea şi cu un wiskey, că numai de ăsta a vrut, şi i-am povestit despre ce-i vorba. Ne-am prins imediat că habar n-avea cu turismul, darămite cu turismul montan. Tipa era doctor veterinar de meserie şi era picată ca puiu-n budă acolo la minister, ce ştii prin câte locuri o fi pus şezutul la bătaie. După ce şi-a mâncat cafeaua şi băutura, ne-a spus că cel mai bine ar fi să ne viziteze unităţile. Auzi, dom profesor, „unităţile”! Şi-atunci am ieşit cu toţii în faţă la Bulevard, că de-acolo se vede cel mai bine, şi i-am arătat munţii: uite, cucoană, i-am spus, vezi munţii ăia de-acolo de departe, ei bine, ca să ne vizitezi „unităţile” trebe să mergem vreo cinzeci de kilometri cu maşina, sau şaptezeci, sau o sută, depinde unde vrei să ajungi, după aia cu Aro sau cu tractorul încă vreo douăzeci sau treizeci şi-apoi pe cărare, între două şi şase ore, depinde de „unitate”, prin pădure şi prin pietre, noroaie şi vâltori. Acolo-s „unităţile” noastre! Şi am privit-o toţi din cap până-n picioare cu subînţeles, că era la fustă scurtă şi pantofi cu tocuri. Dar nu-i bai, i-am mai spus, că dacă tot vă pricepeţi la animale, avem măgari pe-acolo pe sus, şi-s toţi cu probleme, şi fizice, şi psihice, că-i greu la izolare, poate că vă înduraţi de ei şi le faceţi consult! Nu s-a prins săraca, pentru că ne-a spus, în afară de faptul că nu mai e cazul să vizităm unităţile, că n-a profesat niciodată, că a făcut facultatea aia la „Spiru Haret”, după revoluţie, de pamplesir, că n-a băgat mâna în vacă niciodată şi nici n-o s-o bage vreodată. Uite-aşa, dom profesor, cu ministerul ăla al nostru”.

Ascultasem cu gura căscată.

„Ce să mai zic, nea Ştefane, aia da vizită de lucru”.

„Stai, că nu-i tot”, se însufleţeşte iarăşi cabanierul, „că am rămas înţeleşi cu doamna din minister să facem noi ăştia de la munte o delegaţie şi să mergem la Bucureşti că ne bagă ea la domnul ministru, că, zicea, e om de treabă şi se pricepe la tot felul de lucruri. Zis şi făcut, numai că am plecat singur, asta a fost delegaţia, că ăilalţi au avut probleme, li s-a făcut frică, s-au îmbolnăvit, au început reparaţii la acoperişuri, şi alte chestii de felul ăsta. M-am prezentat în ziua stabilită la minister, la birou la tipă. A dat telefon la ministru şi ne-am afişat la uşa ăluia. Şi-atunci am văzut cam cum stau lucrurile cu chestiile astea, dom profesor. Tipa mi-a spus să aştept acolo pe un hol, că ea intră să prezinte problema. Eu stăteam pe hol, ea într-o cameră de acces. Şi cum n-aveam de lucru, mă uit eu ce face femeia, că nu prea aveam răbdare să stau locului. Şi numai c-o văd cum scoate din geantă şpreiul, îşi ridică fusta şi-şi dă cu şprei pe dedesupt. După care bate la uşă şi intră la şef. Dom profesor, m-am crucit. Multe-am văzut eu la viaţa mea, dar chiar aşa, domne, chiar aşa? Am mai povestit chestia asta neveste-mii şi lui cumnatu-meu. Nu m-au crezut domne, au zis că am visat. Dacă te gândeşti bine, nici nu prea-i de crezut chestia asta, dom profesor”.

„Eu te cred, nea Ştefane, realitatea întrece pe bune de multe ori ce ne putem noi imagina, eu te cred.”

„Dom profesor, chiar aşa, domne, cu şpreiul pe dedesupt, ce ţară-i asta, dom profesor? Şi să nu-ţi mai spun cât am aşteptat acolo în hol. Ca să vină tipa după vreo oră bună să-mi spună că dom ministru-i ocupat dar o să mă primească adjunctul lui, care şi el e om de treabă, se pricepe la chestiile ăstea. Şi m-a primit, dom profesor: am stat vreo zece minute de vorbă, că se grăbea la şedinţă, i-am explicat cum stă treaba cu turismul montan şi mi-a promis că ne va face o vizită, că e montaniard vechi. Cum l-ai văzut dumneata, aşa l-am văzut şi eu, pe aici pe la noi, la înălţime”

„Ce să zic, nea Ştefane, crezi că eşti primul care o păţeşti cu ăia de sus, de la Bucureşti? Probleme sunt cu duiumul, iar ăia nu vor decât să-şi umfle buzunarele!”

„Dă-i în mă-sa de bandiţi, hai să mai luăm un pahar de vin, că nu-i nici o şansă să bem azi bere, ce ştii pe unde-i acum Hanţi cu măgarii, ce ştii ce prostii mai face mafiotul ăla mic de-l bagă în boală pe sas şi rămân fără om de bază la cabană. Dar să ştii, dom profesor, eu tot nu mă las, săptămâna viitoare iar mă duc la Bucureşti, cică acum e un om mai de meserie în locul tipei cu şpreiul. Să vedem, iar apoi mă duc şi la Parchet, tot îl înfund pe bandit, domne, că a furat cât n-a furat tot judeţul, dom profesor”.

„Nea Ştefan”, îl aduc iarăşi pe cabanier la măgarii noştri, „ziceai că Johnny e cuminte la vale. Ce face, domne, când vine la deal, de-i tratat drept mafiot, că încă n-am aflat”.

„Dom profesor, mafiot mai mare nu-i. Fii atent: încarci măgarii la carlingă şi pleci cu ei pe cărare, spre cabană, da? În faţă-i întotdeauna Costică, el e şeful trupei, mai înainte a fost Pinky, dar ăsta-i cel mai bătrân acum. Costică duce suta de kile fără probleme, dar şi ceilalţi îs buni. Poate că Fritz ar fi şef el, dar săracul e orb de-un ochi. Mafiotul, încă de când l-am coborât prima dată, la urmă, spăşit şi drăgălaş. Până pe la „Lindicul Babei”. Aici începe şoul. O ia tiptil înainte, ajunge primul repede că n-are bagaj şi se pune de-a curmezişul cărării. Cărerea e destul de îngustă, ştii doar, iar „Lindicul Babei” e cea mai grea porţiune din cărare. Al dracului se aşază de-a curmezişul şi nu se dă de-acolo nici mort. Nu mai poate trece nimeni, darămite ceilalţi măgari încărcaţi cu lăzi de bere şi de vin, cu saci de pâine şi de varză şi cu alte chestii. Degeaba l-am luat cu binişorul, degeaba l-am bătut, degeaba l-am legat de bot şi l-am tras doi oameni în sus şi-n jos. Nimic, domne, stă împlântat chiar pe muchea de pe Lindic şi nu mişcă de-acolo până când n-are el chef să plece. Asta era la început, însă acum e şi mai rău pentru că e greu să-i mai stăpânim pe ceilalţi măgari, că şi-au luat-o, domne, în cap, dacă mafiotul a început cu revoluţia, şi ei fac acum pe deştepţii. Îs deştepţi, dom profesor, degeaba îi tratăm noi de proşti, îs deştepţi de nu-ţi vine să crezi. Aşa că se iau după Johnny şi fac şi ei pe niznaiul. Se opresc tot mai des pe cărare, se fac că plouă, la Lindicul Babei se întorc la vale de trebe să-i tragem înapoi cu japca. Odată alergam după ei la vale, să-i aducem înapoi, şi când i-am tras în sus, mafiotul ăla a coborât jumătate din Lindic şi s-a postat stană pe cale, de parcă ne făcea în ciudă. Fiecare drum la vale după marfă e un calvar, dom profesor, mai ales pe capul lui Hanţi, iar noi stăm aici şi nu ştim niciodată când vor ajunge la cabană. Dacă îţi imaginezi că şi câinii stau pe gânduri, domne, nu mai pricep nici ei săracii nimic, se aşază sub molizi pe Lindic şi stau ca puii, nici nu mai latră. Să vezi numai la cât o să ajungă sus Hanţi azi şi să vezi ce-o să mai înjure şi-o să mai povestească de tâmpeniile mafiotului. Şi-o să apară turiştii şi nu suntem gata cu treaba. Hai să mai bem un şpriţ, domne, că m-am inervat destul pe ziua de azi.

„Nu te mai enerva, nea Ştefane, că poate se învaţă şi măgarul ăsta cu timpul, e tinerel săracul, ce ştii ce-o fi să fie în capul lui, sub urechile ălea de jumătate de metru şi sub ochii ăia cât toate zilele şi umezi de ţi se rupe sufletul”, încerc eu să-l apăr pe mafiot, din considerente umanitare aşa-zicând.

„Vezi, dom profesor”, se întristează cabanierul, „ce ţi-am spus eu mai înainte, al dracului măgar se vâră, domne, sub pielea oamenilor, îi face să-l plângă de milă, să-l apere, şi-apoi să vezi cum cerşeşte şi se uită la tine să te înduplece, e mai şmecher decât omul de-o mie de ori, îţi spun eu. Uite, dom profesor, că apar turiştii, iar Hanţi cred că se luptă la vremea asta cu mafiotul pe undeva pe Lindic”.

Într-adevăr, cinci turişti vin spre cabană dinspre drumul de creastă ce coboară direct de pe uriaşul vârf piramidal cu zăpadă pe creştet aproape în miezul verii. Ne salută respectuos şi îşi descarcă rucsacele în faţa cabanei, lăngă băncile aşezate acolo în aşteptarea lor. Soarele e acum dincolo de valea Şerbotei, tocmai pe Puha, de unde-şi trimite către platoul cabanei şi către creastă razele calde încă şi de culoarea untului. În curând se vor face roşcate şi apoi trandafirii mătăsoase ca vinul din pahare.

„Mai vin mulţi turişti de pe creastă?”, îi întreabă nea Ştefan pe cei proaspăt sosiţi.

„Vreo trei grupuri, fiecare cam aşa ca noi”, răspunde unul dintre aceştia, ştergându-se de transpiraţie, un bărbat mai vârstnic, om de munte adevărat după chip şi echipament. „Domnule Ştefan, am dori nişte ceaiuri mai întâi, sper că au mai rămas şi pentru noi ceva bujori, iar apoi o cameră la etajul întâi, cu faţa la munte, dacă se poate”, continuă omul.

„Se poate”, se ridică nea Ştefan de pe bancă şi se îndreaptă spre fereastra cabanei, „câte ceaiuri doriţi, oala e pe foc de mult, cu rom sau fără, câte camere doriţi, iar dacă vreţi să serviţi masa deseară să comandaţi de acum, să putem pregăti. Vetuţo, au venit turişti, pune ceai”, strigă cabanierul pe fereastră, să se audă până în bucătăria aflată dincolo de sala de mese. „Hai repede, că trebuie să ne descurcăm singuri, mai vin turişti de pe creastă, şi-or veni şi de pe Puha, şi Hanţi e aiurea-n tramvai, cu măgarii pe Lindic.”

Doamna Vetuţa e soţia lui nea Ştefan. Vine sus la cabană doar în perioadele mai aglomerate, atunci când e mult de lucru la bucătărie.

„Va trebui să merg eu să bag apă şi să dau drumul la curent, dacă Hanţi mai întârzie mult”, zice cabanierul şi mai umple încă o dată paharele cu vin. „Hai să trăim, dom profesor, şi către seară poate facem campionat de moară”.

Nea Ştefan e campion naţional la moară, neoficial desigur, zic mereu asta pentru că nu l-a bătut nimeni, niciodată. Abia aştept să mă bată măr şi-n seara asta, aşa poate-l conving să facem şi-o tablă, unde conduc de două zile.

„Am plecat la apă să bag curent”, mai zice nea Ştefan sorbind cu sete paharul de vin. Şi apoi către turişti: „Mergeţi la bar, Vetuţa o să vă servească cu tot ce doriţi”.

Curentul vine din vale de la o microhidrocentrală amenajată pe apa Sărăţii. Lux a-ntâia, în creştetul munţilor.

Rămân singur pe bancă, în faţa cabanei, cu vinul şi în poveşti cu turiştii. Soarele e tot mai jos pe Puha, acum e aşezat ca o bilă uriaşă şi roşie pe creştetul muntelui. O linişte nesfârşită se aşterne în jur. O pace binecunoscută, care numai aici, la ceas de seară, îţi mângîie sufletul. Acum vinul e mai bun decât orice altceva. E viaţă adevărată. E viaţa.

Încet-încet, au apărut şi alte grupuri de turişti. Unii sunt la mese înăuntru, alţii pe balcon privind munţii, cu ceştile de ceai în mână. Vreo câţiva au coborât în faţa cabanei, pe bănci, povestindu-şi întâmplările de pe creastă, de peste zi.

Din cărare se aude lătratul lui Ţuţu. Imediat le aud lătrând bucuroase pe Linda şi pe Fetiţa. Fetiţa e mama lui Clyde al meu de acasă. Înseamnă că vine Hanţi cu măgarii încărcaţi de marfă. Nu trec câteva minute şi Johnny mafiotul îşi face apariţia de după colţul cabanei. Imediat, apare Hanţi şi apoi şirul de măgari încărcaţi cu saci de rafie şi lăzi de bere, cu Costică în frunte. Johnny e deja printre turiştii din faţa cabanei, mirosind la ei ca la flori, dându-şi ochii incredibil de umezi şi de frumoşi peste cap, rotindu-şi codiţa ca o morişcă de hârtie creponată şi gâfâind cu limba scoasă de parcă el ar fi adus la cabană toată marfa din carlingă. Laudele turiştilor, celor aflaţi pe platoul din faţa cabanei, a celor care vin afară rânduri-rânduri, ca la urs, nu mai au limite. Ce frumuşel e, ce simpatic, ce drăguţ, în timp ce încep să curgă bunătăţurile: biscuiţi, croissante, napolitane, ciocolată şi alte cele. Johnny se înfruptă din toate, conştient de plăcerea oferită turiştilor miloşi. Ceata de măgari, deşelaţi de greutatea transportului de marfă, stă nemişcată şi prostită la colţul cabanei, iar Hanţi se aşează pe bancă lângă ei, bolborosind înjurături într-o limbă stranie, numai de el ştiută.

Privind şi zâmbind, aud numai în spate o voce binecunoscută: „Ce ţi-am spus eu, dom profesor, uite mafiotul ce face, pe ăsta nu-l mai aduce nimeni la calea aia dreaptă, măgărească.”.

Mă întorc zâmbind spre nea Ştefan. Dau din cap cu înţeles şi cu compătimire.

„Băi Hanţi, acum dacă tot ai venit, cu măgari cu tot, ia scoate tu nişte beri din desagă, că eşti dator vândut, că am băgat curent în locul tău. Avem o sete în noi după aşa o zi de nu se mai poate. Uite-aşa am aşteptat berea asta, şi eu şi dom profesor, şi o întreaga cabană de turişti”.

Hanţi stă de parcă n-ar mai înţelege româneşte. Cred că la ora asta chiar nu mai înţelege nimic. Aşa că se execută cabanierul. Nea Ştefan ia o ladă din spatele lui Costică cel prăbuşit pe pământ şi o pune pe una dintre băncile din faţa cabanei.

„Veniţi de luaţi, că acum e pe degeaba, mai târziu pe bani. Acum bem pentru mafiotul ăsta mic, care l-a băgat în boală grea pe domnul Hanţi, că neamţul alerga altădată cu viteza luminii când era vorba de-o bere gratis, că la ei, în poporul german nu se-ntâmplă aşa ceva nicodată, şi uite-l cum stă acum rezemat de Costică şi nici aer nu mai are, nici apă nu-i mai trebuie. În tot răul e şi-un bine, nu-i aşa, dom profesor?”, îşi încheie cabanierul tirada râsu-plânsului faţă cu mafiotul american din Traineii Răşinarului şi neamţul unicat rătăcit printre crestele munţilor celor mari.

Şi-n lumina de aur a razelor, ce vin acum orizontal, de pe creştetul Puhăi, nu pot să nu-l privesc, totuşi, cu admiraţie neştibită şi de nimeni contrazisă, pe măgăruşul cafeniu care se-nvârte ca un titirez printre mulţimea de oameni adunaţi pe platou, cu ochii umezi şi imenşi strălucind de-o neagră, maliţioasă bucurie. Iar în briza de seară brusc iţită dinspre creastă mă dau uşor într-o parte să nu fiu feştelit de-o pungă albastră şi zdrenţuită de plastic, planată lin spre vale, dincolo de colţul cabanei şi de pâlcul de molizi pitici şi tufe dese de afin.

Din volumul „Un sat numit România”, ediţia a doua, revăzută şi adăugită

crintul adolescentei...

timp

ma gândesc cu groaza ca băieţii nu au banii sa plătească salariile,
eu am de terminat de amenajat casa proaspăt cumpărată, de publicat doctoratul (fără modificări, că nu e timp şi se blochează totul...).
Îmi e dor de un munte bătut cu bocancii, de frig şi de noroi şi de zăpadă proaspătă să şteargă jegul adunat şi măgăriile spuse şi nespuse.
Tata mă aşteaptă să îl ajut la polizat şi la încălzit atmosfera prin muncă asiduă. Copila îmi plânge de dor şi de chef de joacă. Bilele netrase ard buzunarele camuflajului aruncat într-un colţ de dulap.
Am nevoie de timp mai mult...
a mai murit o zi...

dilema electorala

De dimineata, plecati sa cumparam un storcator de fructe si o masina de polizat, eu si sotia mea iubita povestim vrute si nevrute.
La un moment dat ma intreaba: Noi cu cine votam in turul 2 ? cu Basescu sau cu Geoana ?

cu PSD-ul am jurat ca nu votez. Cu Basescu asijderea...
What the fuck !
De dus trebuie sa ma duc, datorie de cetatean model>

Astia sunt de KAKAT!

Dar EU CU CINE NAIBA VOTEZ!!!!!

dupa amiaza de familie in muzeul satului sibiu

o dupa amiaza frumoasa in Muzeul Astra, olimpiada era in toi, dar eu am mers sa plimb bebele.
intre altele am gasit kurtos kolac... si gogosi romanesti. Dar cea mai tare chestie a fost momentul in care un pescar amator a prins un crap imensss...
Renteaza sa iei abonament de familie, anual, care costa 40 RON. Se merita.



iubita multumita, bebe multumit... eu linistit si fericit :)

acolo este tara mea, acolo eu as vrea sa mor

Acolo este ţara mea... Acolo eu să mor aş vrea...

o scria Ioan Neniţescu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea... departe în timp.
Ce valoare mai au aceste versuri, în afara conotației extremiste dată de partidele crescute de criză şi care se înfruptă în incultura majorității concetăţenilor noştri?

câţi dintre noi sunt patrioţi? Cuvântul a fost uzat de dictaturile succesive dar încă mai poartă o aură de onestitate pentru mulți dintre noi. A fi patriot înseamnă sa fii mândru de neamul tău şi să nu urăşti alte popoare.

PATRIOTÍSM s.n. Sentiment de dragoste și devotament fată de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. [Pr.: -tri-o-] – Din fr. patriotisme.

Când îl reascult pe Neniţescu, cântat de Tudor Gheorghe, realizez că mulţi mai suntem patrioţi, în sensul nobil al cuvântului.

Tudor Gheorghe- Acolo este Ţara Mea

De departe este acolo, pentru mine este aici!
chiar dacă au mai rămas puţini stejari şi mult mai puţini bărbaţi mai sunt viteji...
chiar dacă brutele se cred viteji, fara urme vitejeşti...


Ţara mea
de Ioan Neniţescu
Acolo unde-s nalţi stejari
Şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n faţă o privesc;

Acolo, unde-s stânci şi munţi,
Şi ca şi munţii nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi
În dor de ţară strămoşesc;

Şi unde dorul de moşie
Întotdeauna drept a stat
Şi bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;

Acolo este ţara mea,
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

Acolo unde întâlneşti
Cât ţine ţara-n lung şi-n lat
Bătrâne urme vitejeşti
Şi osul celor ce-au luptat;

Şi unde vezi mii de mormane
Sub care-adânc s-au îngropat
Mulţime de oştiri duşmane,
Ce cu robia ne-au cercat;

Acolo este ţara mea
Şi neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aş vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc!

valoarea luminii...

Acum foarte multi ani, nu am vazut lumina zilei, in urma unei operatii. A fost cutremurator.
După 24 de ore nu mai stiam cum arata culoarea rosie, nici albul nu il mai vedeam... doar negru, adanc si fara nuante... Fiecare clipa aducea cu ea disperare si prabusirea in prapastia de negru. Am scapat cu bine... atunci, dar cine stie ce va sa fie...

Dupa un timp m-am regasit in Borges cu

Orbul
de Jorges Luis Borges

De la naşterea mea, din secolul trecut,
din amfora concavă, din puţul adânc,
timpul meticulos, care-i prea scurt în memorie,
mi-a tot răpit formele clare ale acestei lumi.
Zilele şi nopţile au măcinat profilurile
buchiilor şi chipurile iubite de mine.
Ochii mei scurşi interogau în van
bibliotecile pustii şi pupitrele goale.
Albastru şi roşu-nchis nu-s decât o ceaţă,
sânt două voci inutile. Oglinda mea
e o lagună de culoare cenuşie.
În grădină, amicii mei, eu
văd trandafirul trist cu petale gri.
Acum îmi dăinuiesc doar formele galbene
şi văd suficient, pentru-a vedea coşmaruri.

iunie 2005

Ti-am spus iubito ca te ador?

Iubirea mea e mult mai mult de atat,

Etern e locul in care vin

Buzele noastre sa se deguste,

Molcom sa cunoasca fericirea.

piata Huet

Astazi a fost o zi speciala, o zi linistita si calma petrecuta in gradina, printre florile de acasa. Am iesit cu iubita la plimbare si am poposit in piata Huet. O liniste calda, intrerupta doar de pasarele si de adierile calde ale vantului. Momente pentru care nu as pleca din Romania. Am simtit acea caldura a pietrelor medievale, atinsa altadata in piateta de langa Jesuitenkiche din Heidelberg. Parca am uitat ziua mea din 2003 si de simplitatea linistii de langa biserica iezuita, intr-o dimineata de 1 mai. Din pacate nu putem oprii timpul si ne ramane doar bucuria clipei si a rememorarii. Parca m-am eliberat de tot stresul de ieri.
O alta faza haioasa, povestita de unul dintre tinerii mei vecini, care se minuna de cat de timpiti sunt cei care asculta muzica ca pe vremea lui ceausescu in Piata Mare si de unul care gesticuleaza in fata celor care canta. Am ras amuzat pana Car. mi-a specificat ca majoritatea celor de afara sunt la fel. Asa am realizat ca se poate si mai rau. Multulmesc doamne ca m-am nascut in familia mea... putea sa fie mai rau.
what the fuck!

maxime din liceu

Acum peste o decada, pe cand eram in liceu, eram plin de sperante. Am afisat atunci, deasupra patului, doua foi A4 scrise de mana cu mai multe maxime, cica sa ma coordoneze. Astazi am cautat intre actele mele o fisa fiscala si am gasit una dintre ele.

prima maxima este dupa Sari al Sakadi: Iubirea absoluta intre doi oameni exista numai cand unul se adreseaza celuilalt cu vorbele: O, eu insumi!

De actualitate si un ideal pentru toti oamenii. Din nefericire foarte putini pot trece peste micile probleme zilnice si sa se gandeasca la celalalt.

a doua maxima este din Nikos Kazantzakis: Ma port intotdeauna ca si cum as fi nemuritor!

intre timp am aflat ca nu sunt nemuritor si tine de utopie si de nebunie, si in cel mai bun caz de incapatanare, nu merge intotdeauna sa te porti ca si cum ai fi nemuritor.

A treia maxima apartine Elenei Vacarescu cu a ei iubire distrusa de cutumele sociale si politice ale Romaniei> Ah! que je plains les mortes pour leur indifference!
ii plang in continuare pe mortii vii din Romania de astazi, cu care ma intalnesc zi de zi pe strada si care au o indiferenta crasa fata de orice altceva in afara de bani, putere si sex.

Mihai Eminescu vine cu o strofa care este extraordinar de actuala>
viata-mi pare-o nebunie
Sfarsita fara-a fi-nceput
In toata neagra vesnicie
O clipa-n brate te-am tinut.
Cel putin primul vers este adevarat de numa' > Viata este o nebunie... mare nebunie

O fraza care m-a ajutat ca sa justific despartirea de o femeie, acum foarte multi ani.
O femeie ori este adorata ori este parasita (Maria Remarque)

La ultima propozitie nu am trecut autorul si nu imi pot aminti, asa ca intru pe net ca sa caut ...
google it si... nimic.
fraza pare a fi din nikos kazantzakis dar nu sunt sigur..
Un singur lucru, o imagine nemiloasa, devoratoare si indestructibila: esenta!
Dar imi va lua timp sa o gasesc.

Mai este un text lung pe verso, este notata si pagina dar nu scrie de unde este. Chestiuni despre dogma si excomunicare... plictisitor si departe, poate actuala peste alti 15-20 de ani cand voi avea nevoie de mai mult sprijin divin.

tinerete / pretext de visare cu Nikos Kazantzakis

-ziua buna, mosule, am auzit ca ai implinit o suta de ani. Spune-mi, cum ti s-a parut viata vreme de un veac? M-a privit cu ochii lui umflati, fara gene:
- Ca o cana de apa rece, fiul meu.
- Si ti-e sete, inca, mosule?
A ridicat bratul ca si cum voia sa arunce un blestem:
-Blestemat fie cui nu-i e sete! a rostit batranul.
din Nikos Kazantzakis, Raport catre el greco, Bucuresti 1986, p. 309.

o autobiografe exceptionala ca si realizare, un raport catre strabunii sai, dintre care se remarca El Greco. E greu de inteles spiritul grec, mai ales din Barbaria noastra de astazi.

Epimetheus si Pandora
aproximativ 1600
lemn policrom, h: 43 cm

Conde de la Infantas Collection, Granada

sculpturile de mai sus sunt atribuite lui El Greco, dar nu exista o certitudine de 100%. La fel reprezentarile sunt disputate...

El Greco > Laocoön, 1610
142 x 193 cm
National Gallery of Art, Washington

Ma uit la oamenii din tara asta... atat de putini au constiinta timpului care trece. Atat de putini se pot bucura de momentele prezentului, chiar daca uneori acestea sunt mai dificile sau grele. Multi isi urasc conditia si viata trece pe langa ei. Realizeaza prea tarziu ce au pierdut. Fara constiinta trecutului nu se vor putea bucura de prezent si de viitor.

directia de cultura

Citesc un articol in Tribuna despre instalarea domnului Stetiu in functia de director coordonator la Directia de Cultura. Sunt multi care comenteaza ca domnul MS nu are calificarea necesara fiind specializat in inginerie si stomatologie.

Sunt bucuros să preiau conducerea acestei Direcţii şi sunt bucuros că am fost susţinut de colegii din partid. A fost un concurs în interiorul partidului pentru a desemna candidatul, iar apoi am participat la concursul organizat de Ministerul Culturii. Dorinţa mea este aceea de a aduce Sibiul pe Lista Patrimoniului UNESCO. Ar fi un mare câştig pentru comunitatea noastră, iar pentru asta dosarul trebuie să fie "beton", ca să folosesc un termen utilizat azi, a declarat Mircea Şteţiu.
Frumos discurs. Ceea ce este strigator la cer este modalitatea de intrare la concurs, o evaluare preliminara a dosarelor. Si mai interesant este faptul ca au "trecut" de aceasta evaluare doar cei nominalizati de partidele de la putere. Ciudata premonitie?
Este posibil sa fie si oameni buni... dar majoritatea care ajung in functii nu sunt prea potriviti. O declara insusi ministrul culturii, dl. Paleologu, vedeti materialul video aici. Ca sa va amuzati si sa aflati mai multe de aranjamentele cu iz politic puteti citii pe portalul Romania Curata in articolul PCR revine in forta in fruntea culturii.
Din experienta, relativ mica pe care o am... va pot spune ca la precedentul examen totul a fost aranjat tot la nivel de partid. Din pacate domnul Nanu a fost prins la copiat si in fata evidentelor comisia a anulat lucrarea. Au lasat 6 luni sa treaca... Apropo, domnul Nanu tot la partid este, a fost "sanctionat" de partid si nu a mai candidat, a pierdut nominalizarile pentru Secretariatul Guvernului sau la Ministerul Culturii, dar este pastrat pe plan local, desi toti stiu ca a copiat. Raspunsul la asa zisa contestatie nu a mai venit... pentru ca nu a fost depusa. E si normal, contestatiile au fost rezolvate in 24 de ore. Si domnul Nanu este angajat la directia de cultura Sibiu. Pariu ca va avea parte de o avansare.
Dar sa ii acordam omului -MS- creditul necesar, sa speram ca va putea sa zica NU rechinilor imobiliari sau sa refuze diferite favoruri cerute de apropiati politici.
Macar dansul este profesor universitar. Si din punctul acesta de vedere toate respectele noastre. Si asta fara nici un mishto.
Credeti-ma, sunt primul care o sa afle daca au inceput vanatoarea de vrajitoare si o sa va anunt. Sa speram la o mai mare transparenta in activitatea directiei. Vor obtine rezultate prin implicarea tuturor celor care sunt capabili. Din nefericire la Sibiu apartenentele politice sau interesele de gashca dicteaza linia unei institutii. Aceasta abordare aplicata culturii duce spre faliment. Principiul atat de drag portocaliilor, preluat de la pretenii roscovani> sa ii f..... pe toti cei care nu sunt cu noi, este atat de greu de abandonat. Sa nu uitam ca pana la urma sunt in slujba cetateanului, adica a noastra si a voastra :). Of, sa ma opresc, nu le place critica, nici macar aia constructiva. Au uitat principiile democratiei, stat bananier cu gorilele care au o singura lege> a junglei.
So, be aware, this time they cheat me, but who knows, tomorrow can be you!
Or more real> today they made you, take care do not be the same tomorrow, too!

Si totusi sunt atat de multi bani in joc. Inimaginabili de multi.


Vom vedea!

Pasca moldoveneasca si paine de casa

Imi amintesc sarbatoriile la Calvaser, in special bunataturile de dulce de pe masa: cozonac cu nuca si rahat, hencles sau lichiu si gogosi. Painea de casa cu dontul omniprezent... Hmmm

Rusaliile de anul acesta au fost perfecte din punctul asta de vedere, am primit o tava cu pasca moldoveneasca, un fel de hencles d'al nost dar cu mult mai multa smantana dulce. As putea manca o tava la fiecare masa.

Pasca a fost facuta de soacra mea si am mancat-o pe nerasuflate. Reteta este originala, de la Botosani.

Painea din magazin seamana tot mai mult cu o perna moale... plina de chimicale si tot mai departe de gustul de altadata. Sibiul este un caz fericit datorita existentei, inca, a unor cuptoare cu vatra, dar sunt tot mai putine si calitatea scade de la un an la altul.

Familia a luat o hotarara istorica si in fiecare vineri, din satul natal vine paine de casa facuta in cuptor de caramida, incalzit cu lemne. Fiecare avem rezervata o paine. A mea ajunge de sambata si pana joi. Mare, bine facuta, gustoasa si bio. Dar este mult de munca pentru a obtine o sarja.

afara ploua de rupe -de doua zile

Prea multa ploaie ucide spiritul si infunda canalizarea.

Avem nevoie de pastila de cultura. Avem nevoie de voie buna si speranta, de bucurie si iubire. Te rog iubita mea > zambeste.

Descintec de ploaie
de Ana Blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfirsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie ,
E urit si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cind ploua,
Numai atunci cind ploua,
Sa rostesc magica formula Sint cea mai frumoasa femeie .
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vint
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Sint cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sint indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei...

Imi aduc aminte de anul petrecut in Anglia, departe de iubita mea. Cand ascult stropii cum se lovesc cu ciuda de asfalt, cum tipa siroaiele de apa, parca ma inunda amintiri pierdute. Da, Anglia a insemnat si ploaie, multa ploaie. Rar a siroit mult, dar era destul de des. Imi simt porii plini de apa si dau drumul la centrala, parca am simtit aerul rece al Atlanticului in ceafa. In primele 2 saptamani in Anglia, am avut urechile varza din cauza vantului. Am umblat , mai apoi, toata vara cu o geaca de munte prevazuta cu gluga impermeabila... dar fara aparare in fata valurilor cumplite care navaleau peste digul promenadei. Mergeam, pe atunci, peste 15 Km cu bicicleta si eram nevoit sa trec pe langa digul de protectie. Ce vremuri!
Din nefericire nu am imagini din momentele cu furtuni... eram prea ocupat sa ajung acasa...

Brighton and Hove, de ziua mea in 1 Mai 2005

Ce ciudat cum revin amintirile. Le credeam pierdute. Chiar daca imi e somn raman la fereastra si ascult ropotele de stropi si zgomotul uniform din burlan. Somn usor iubita mea!

offff.

Dor de munte, sa urc, sa transpir, sa dorm ca un lemn, sa ma trezesc rupt de somn... sa plutesc.


Munte vrăjit
de Lucian Blaga

Intru în munte. O poartă de piatră
încet s-a-nchis. Gând, vis şi punte mă saltă.
Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!
Din ferigă vulpea de aur mă latră.

Jivine mai sfinte-mi ling mânile: stranii,
vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară.
Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară
albinele morţii, şi anii. Şi anii.

Vf. Suru/ 23 august 2008

De obicei, in luna mai, urc la Suru. O tura rapida, plecat de dimineata dinspre Valea Moasei si revenit seara. Fara bagaje foarte multe> bocanci, pelerina ploaie, pantaloni scurti, tricouri, geaca si pantaloni....

Anul trecut am ratat in luna mai, dar am reusit sa ajung in august. Noroc cu un chef de firma al sotiei. Am urcat singur. Valea Moasei este superba, cu cascada impresionanta, chiar si in august cand debitul este mult scazut.

Cand urcam in mai era superb sa cobori in fuga pe limbile de zapada si sa plutesti in aer.

De data asta nu am trecut prin gavan, unde erau turme de oi si culegatori de afine. Am atacat pe muchie. A fost frumos, dar sus era frig si un vant ascutit. Nu am fost pregatit sa urc, asa incat nu am avut caciula, dar am improvizat>

Din pacate polarul de protectie nu era foarte rezistent la vant.

Am trecut pe langa fosta Cabana Suru, unde doar conducta de apa mai indica locul. Imi amintesc cum am urcat acolo in liceu... amintiri, amintiri, amintiri.

Locul unde se ridica, pe vremuri, Cabana Suru.
Astazi a mai ramas doar un refugiu (unde am dormit prin 2002- de nevoie).

Am evitat gavanul datorita unui fum gros care venea de peste creasta, au dat foc la pasunea alpina.... si m-am urcat pe partea vestica a muchiei.

Am coborat in fuga, tot pe muchie... dar mi-am prins piciorul drept intre niste jnepeni...
si am avut probleme cu genunchiul. Se insera si eram singur. L-am sunat pe Cipi, care a si schimbat directia sa vina sa ma ia. Dar totusi... a amanat momentul si a ramas in stand/by, am tinut genunghiul in apa aproape 15 minute, dupa care l-am strans cu esarfa de la gat, udata bine. Incet, incet am coborat pe poteca... am facut 6 ore pana jos, cu pauze lungi si dese. Am scapat cu cu bine... doar ca jos niste nebuni beti, cu o Dacie 1300 au incercat sa ma rada... dar nu au ajuns departe, s-au rastunat dupa 100 de metrii. Am asteptat politia... ca un cetatean model, dar her seful de post era mai rupt de beat ca cei doi... Am ajuns pe la 10.00 in tabara, fericit... totusi.

Seica Mare /Fiii satului duminica

Duminica, ora 16, pe terenul de fotbal al localităţii Şeica Mare, va avea loc sărbătoarea prilejuită de aniversarea a 700 de ani de atestare documentară a localităţii. De asemenea, tot duminică după-amiază, va alea loc şi întâlnirea Fiilor Satului. La Şeica Mare vor ajunge duminică după-amiază Veta Biriş, Robert Târnoveanu, trupa Etno, formaţia Partener M, dar şi unele trupe locale.
Ce frumos, poate dau o fuga... fiul ratacitor si nerecunoscator.